avem un umãr fierbinte pentru lacrimile
corbilor
şi un umãr rece pe care nu mai are
cine sã plângã
frãţia durerii
trage cerul în jos pânã pe fundul unei sticle de whisky
pe strãzile duhnind a descompunere
François Villon pune, lunatic, aceeaşi întrebare
“ unde sunt zãpezile de altãdatãâ€
în anii aceştia care nu mai ştiu sã ardã
sunt frumoase doar zilele în care furia
ne lasã sã auzim curgerea sângelui
sã ne amintim cã suntem vii
cei care nu am ştiut niciodatã cum se ţine o bâtã
corect, sã loveascã nãpraznic,
ne ascundem sub poduri
şi visãm la ziua în care
porumbelul alb cu crucea în cioc
va trece din nou în zbor razant la firul ierbii,
amintindu-ne cã Dumnezeu
nu poate fi înfrânt de neiubire.