“Lumânãrile se aprind cu lacrimiâ€, şoptea bunica, seara, îngenuncheatã la icoanã.
Bunica mirosea a busuioc, ca şi icoana.
“Şi cum se sting?†întrebam eu, neînţelegând de ce e nevoie de lacrimi ca sã aprinzi o lumânare.
“Nu se sting, doar câteodatã, când vine vântul cel smintitâ€
“De unde vine vântul cel smintit?â€
Bunica nu rãspundea; tãcea, îngânduratã, cu o uşoarã cutã pe frunte, privind atent lumânarea.
“De unde vine vântul cel smintit?†insistam eu.
“E tainã†şi mâna bunicii se odihnea o clipã, uşoarã ca un zbor, pe fruntea mea: “e taina vântului, aşa cum sunt şi multe alte taine, taina adâncã a verdelui, a copacilor visând sã fie pãsãri, a pãsãrilor obosite dorindu-şi rãdãcini, taina lacrimilor care menţin lumânarea aprinsã, a necunoscuţilor care suntem noiâ€. Ofta uşor bunica, aplecându-se mai adânc în faţa icoanelor.
Azi e rândul meu sã aprind lumânarea cu lacrimi; şi ca atunci, vine nãpraznic vântul cel smintit - pe care-l cunosc atât de bine - şi încearcã sã stingã lumânarea; dar flacãra se înalţã, dreaptã şi neclãtinatã, arcuindu-se lin ca şoldul de fecioarã.
Şi taina, tainele, povestea, se desfãşoarã lin, ca glasul bunicii de demult, busuiocul miroase a icoanã, amintirea rememoreazã ceara curatã, şi lumânarea arde drept, pe când în cele patru puncte cardinale meşterii tâmplari cioplesc Crucea!
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Multumesc pentru frumoasele cuvinte si popasul vostru peste textul meu!