mai ieri cãdeau pe trotuare stalactite,
corsaj naturii vii
adus de vânturile adormite
pe streşini şi pe crengile pustii
azi se rãsfaţã-n noi trecutul,
ca o mãnuşã croşetatã pentru-n prunc
nici viitorul n-are multã minte, se joacã de-a copilul nenãscut,
sãdit fiind deja în vintre, crescând,
sã nu îi recunoaştem chipul
ne urlã pe la tâmple mirosul greu de oseminte
sub marmurã-aşezate ca la cinematograf
în primul rând vor sta cei ce plãtesc mai gras
tribut e ultimul lor ceas
din mantia de sticlã ce nu minte
