eu chiar credeam cândva cã, dacã ni s-ar topi
cei doi metri pãtraţi
de antene pe care le avem la dispoziţie,
(asiguraţi de la începutul începutului
ca necesari şi suficienţi)
am deveni o stivã de carne
prin care oasele, mai mult sau mai puţin vizibile,
ar trebui sã lupte pentru supremaţie
trãiam cam aceeaşi stare ca atunci când
aşteptam sã coboare în camerã pantofii lui Aznavour
sau când vedeam apãrând un profesor cu liniştea
agãţatã ca un rucsac ţesut din fire invizibile
despre care mai târziu am înţeles cã era
o deformare a destinului
Scut pentru risipirea fluidelor, mi-am explicat într-o zi
simţind cum mi se umezesc palmele de emoţie
Înseamnã cã ţesãtura asta de liane
pe care doar timpul o poate bãga la apã
ţine la mine mai mult decât la propria ei viaţã!
