Ai dispãrut o vreme şi-am crezut
cã vântul dintre gene o sã şteargã
nevoia de a plânge câte-o oarba secundã de luminã
şi-am tãcut
ai dispãrut şi mã credeam orfanã
sub cerul rece mã vedeam tronând
cerşeam cuvântului în fiecare dimineaţã de pomanã
pânã in clipa-n care tãcerea aşteptãrii
a durut
un umed vers, rãscolitor nisipului din vene
în astã searã ritmul mi l-a dat
timpanelor cu zornãiri de-alãmuri
urcând pe Everestul aşteptãrii
am cedat
