Ce vârstã a-mplinit acum iubirea când primãvara a desţelenit şi umbra fericirii
din gheaţa prinsã pe piatra de mormânt?
ce vârstã a-mplinit acum rodirea când strigã ritmul pomilor în vânt
ce vârstã are uneori tãcerea când adânciţi în vorbe de demult
ne sparge câte-un verb uitarea şi ne simţim mai flori şi mai mormânt?
De vârstã mã întrebi? Se mirã lutul cu prelungiri de licurici sãlbatici în priviri
Pe rondul unei cãni cu toarte groase şi dungi muncite de olari demult
De unde vin şi unde mã opresc, aş vrea sã ştiu, dar nu am timp de vorbe
M-aşteaptã sfârşitul în curând!
În rod sã-ţi fie toatã bucuria şi uneori chiar rodul de-i plãpând
Iubeşte bucuria de-a fi tu floarea astãzi…
Vasul rostogolit, pãmântului redat, râdea curbat la mine
Cu licurici nostalgici pe trupu-i deodatã subţiat
Å¢i-am spus, dar nu ai înţeles… Acum ne despãrţim
Încearcã ce-am simţit, fii tu acum iubirea pe-un simplu vas de lut pictat
