A insistat, eu am pronunţat cuvintele încet, unul câte unul, cãutând sã le aud şi zborul lor nu a mai fost aşa de rapid iar sensul propoziţiilor se aduna cu insistenţã în colţul liber al creierului, acolo unde nu se furişase încã Nansen şi sania lui trasã de câini. Mai era loc şi propoziţiile noi au împins pe cele vechi, a fost o luptã pentru teritorii cum nu se dãduse nici în zonele îngheţate ale Popului Nord pentru câini. Nu am iubit niciodatã istoria, dar din acea zi am început sã o citesc. Cunoşteam alfabetul şi înşiruirea cuvintelor de multã vreme, aveam chiar pretenţia cã citisem destul cât sã mã iubeascã şi ele, dar pânã în acea zi trecuserã pe lângã mine multe înţelesuri, se furişaserã înainte de a pãtrunde în mintea mea şi era o aglomeraţie deasupra capului meu, o aglomeraţie de idei care se luptau pentru supravieţuire, cã am început sã mã întreb dacã sunt o criminalã. Nu supravieţuiau decât dacã erau îmbrãţişate, alintate, hrãnite şi primite în spaţiul ospitalier al gândurilor. Cum sã spun, parcã eram în lumea acelui â€cum îi zice†al lui Rushdy. Se nãşteau mulţime de fii ai întunericului, fii despre care crezusem pânã atunci cã sunt trişti şi abia în acel moment am înţeles cã nu era aşa. Se ascundea o bucurie fãrã seamãn în avalanşa de idei nenãscute, care se strecurau încercând o materializare rapidã. Odatã acceptaţi, aceşti fii deveneau obsesiv parte din luminã.
A fost momentul în care am înţeles în ce consta talentul lui, era profesor şi indiferent ce ar fi predat, reuşea sã te surprindã, sã deschidã drumul care sã te apropie de dorinţa de cãutare, de cunoaştere, de înţelegere. Pentru vacanţele de varã lãsa în fiecare an corijenţi. Nu înţelegeam de ce treceau toţi cei care învãţau peste cincizeci de poezii cu aceeaşi temã. Fãcea concurs şi cine ştia mai multe avea nota mai mare. Nu avea sens, nu era materia pe care o preda şi nu mi se pãrea corect, mai ales cã ne punea şi pe noi sã memorãm poezii pentru a demonstra corijenţilor cã se poate. Mai important pentru el era cã le citeau de suficiente ori cât sã le reţinã, cãutau poezii despre dragoste sau despre naturã, ceea ce însemna cã au citit mai multe decât au învãţat şi cã odatã memorate nu vor fi uitate prea curând. Repetiţia este mama învãţãturii, spunea uneori şi din acel moment nu mai rãspundea el, partea lui de tatã o fãcuse, sãdise o cale, de repetat trebuia sã repetãm împreunã cu mama.Unii îndrãgeau poeziile atât de mult cã nu mai renunţau la citit, alţii se strãduiau sã înţeleagã ecuaţiile de gradul întâi sau regula de trei simplã pentru cã numai astfel scãpau de corijenţe şi versuri. Oricum ar fi fost, aveau de câştigat. Câştiga şi el un rãzboi pe care îl transforma în argument pentru noi. Nu aveţi motive de supãrare, dacã nu vreţi sã memoraţi poezii, nu memoraţi! Voi alegeţi!Şi zâmbea albastru, la fel de albastru cum era privirea lui, albastru întunecat.
