Clopotele norilor
cu ding-danguri de ninsoare
la-nceputul orelor
iatã-le, bat ora mare.
Crugul anului se schimbã,
un cuvânt rãmâne-n urmã,
însã prea frumoasa limbã
niciodatã nu se curmã,
ci azvârle înainte
noi urãri, numai de bine,
prevestite de cuvinte
ninse sus, în înãlţime;
Sã vã fie anul-an,
suplu ca pe râuri unda,
sã nu fie bolovan
peste suflete secunda,
nori sã fie doar de ploaie
peste câmpuri, jos, la vale,
niciodatã sã-ntretaie
raza fragedã de soare;
fie aerul curat,
plin de pãsãri liniştite,
niciodatã sfâşiat
de lungi fumuri stalactite;
limpede vã fie apa,
verde pururea pãmântul,
nu vi-l tulbure cu sapa
semnul rãu, înnãmolindu-l;
pasul zvelt şi luna albã,
gestul mâinii prietenos,
niciodatã steaua slabã
cu luci mohorât de os,
pâinea sã vã stea pe masã
aburindã, aburind
gheaţa ultimã rãmasã
pe ferestrele din gând.
Purã fie-vã zãpada,
încãlzind la subţioarã
floarea albã din livada
înfloritã-n primãvarã.
Nichita Stãnescu
|
