Stãteam ascuns dupã zidul pielii
din când în când trãgeam în tine cu priviri otrãvite
tu alergai cu glasul dupã ţipãt
în jurul cetãţii mele ca indienii
mã ţintuiai la pãmânt cu vântul sãgeţilor
ca zorii mã înecai în spuma cailor
-o Doamne!
cum mã loveau copitele galopului tãu în timpane
ca stolul de vrãbii aruncate în himenul cerului
mã durea vocea ta
pânã-n strãfundul hrubelor mele mucegãite
izbeai în mine cu suferinţa tuturor femeilor
aşa
o lepãdare scurtã de toate lacrimile împietrite şi
adunate în praştia palmelor
mã loveai pânã şi cu umbrele celor doi arbori
crescuţi matern la adãpostul umerilor
-ce lovituri!
iar eu stãteam ghemuit dupã crenelul sprâncenelor
şi din când în când
trãgeam cu ochiul la tot arsenalul tãu de blesteme
aşteptând
sã-mi vinã în ajutor cele câteva întãriri
care nu s-au rãtãcit pe lungul drum
al amintirilor noastre cele mai frumoase
