nu sângele şerpit e vinovat ci toate
celulele- poame în merii omeneşti
de ele plin mi-e trunchiul ca sacul cu pãcate
-îmi eşti departe Doamne în trupu-n care-mi eşti !
singur am rãmas în scoarţã adunat
îmi duc norul ploii atât de negru-n spate
crengile-s pedeapsãsub ele stau plecat
cu toate miofibrele durerii încordate
nu mã lãsa pradã demonului cãzut
el îmi poartã încã genele cãderii
în cromozomi e beznã şi a.d.n.-ul e mut
în cristalul vocii
