un zâmbet trist treceai ca un arcuş pe buze
eu nu îl auzeam
îmi condamnam ziua trãitã inutil
stãteam cu norii pe genunchi gândind
cã cerul e arca lui Noe rãsturnatã cea
care mi-a-mprãştiat strãmoşii cu sentinţa vieţii
lumina lucreazã la ocna de sare ai spus cândva şi atunci toamna-şi mişca şoldurile a ploaie
eu numãram picãturile ca pe monezi
voiam sã-ţi cumpãr câteva indulgenţe
între noi se întinsese iubirea peste fiorul pielii
se cosea rochia de mireasã cu douã ace de brad
ziceam cã ne vom cãsãtori la asfinţitul ploii
de atunci am rãmas cu visul strãlucind între gene
pentru cã
se împlinise numai starea de a fi îmbrãţişaţi
