de umbra fierbinte a sângelui mã tem
nu de biciul apei care îmblânzeşte piatra
de glonţul sãu care-mi trece prevestitor prin inimã
de atâtea ori mi-am dus viaţa de mânã la altar
dar niciodatã n-am ştiut s-o ţin aproape
adesea
îmi puneam norul cel alb la butonierã
şi o pãrãseam hai-hui prin lume
sã-mi caut de-o ploaie
de ea cea mai fierbinte şi udã dintre femei
pe ea o furişam sub pleoapã
la plaja cea mai însoritã a obrazului
acolo ea-şi putea scãlda nestingheritã nudul
din când în când cu timpanul
îi dezbrãcam glasul cel umezit de cuvinte
ba o mai şi ţineam toamna pe umãrul drept
şi-o pipãiam adesea pe sub frunze
şi ce de fulgere şi tunete-mi trãgea
iar acum Doamne
când m-ai legat de stâlpul vremii
cu lanţul dureroaselor vertebre
aud cum mã îmbie cu tâmpla ei albitã
sã ne hârjonim în patul zãpezii
degeaba
