pânã la urmã aş munci în folosul istoriei
dar prea sunt plãtit cu partea necoloratã a zilei
şi munca precum boala e o stare de spirit
are şi ea febra ei
o floare roşie prinsã la butoniera speranţei
un fel de medalie purtatã ca onoare a terapiei
în copilãrie mã vindecam singur de toate durerile
cu fierbinţeala palmei apoi
toatã viaţa m-am strãduit sã-mi pun zilele pe fugã
pânã când au început sã se alunge singure
una pe cealaltã aşa ca dintr-un robinet stricat
ca într-o îmbolnãvire a picãturilor
din duminici în duminici
şi în felul acesta mi-am luat propriul sfârşit
mereu de la capãt dar
numai de muncã n-am ştiut sã mã vindec
pentru cã nu i-am desluşit simptomele
cum şi ochiul nu de luminã e orb
ci de neînţelesul stãrii de vedere
