Într-una din dimineţi, în timp ce mã plimbam agale prin parcul solitar, am zãrit din depãrtare o patã neagrã, luminatã puţin de razele mirifice ale neobositului soare. Forma petei mi-a atras din ce în ce mai mult atenţia, iar curiozitatea nu a renunţat pânã nu a descoperit misterul.
Uimire şi incredibil au fost cuvintele auzite în clipa când paşii mei au alunecat asemenea unei mingi rostogolite, apropiindu-se tot mai mult de banca învãluitã în sinistru şi deprimare, aflatã undeva într-un loc retras al parcului.
Dintr-odatã am înţeles ce se întâmplã cu pata pe care am vãzut-o acum un sfert de orã, când abia am fãcut cunoştinţã cu aerul simţitor şi natura primitoare. De fapt era întruchiparea unei fiinţe aşezatã ghemotoc pe bancã, observându-i-se doar culoarea de la distanţã. Era un biet moşneag. Am ajuns lângã el şi l-am privit. Dormea. Nu m-a auzit, aşa cã nu l-am deranjat. O vreme am stat pironitã spre imaginea fiinţei neajutorate, lipsitã de orice poate fi frumos, delicat sau bun. Hainele-i erau neîngrijite şi miroseau greu, lãsând impresia pustietãţii şi a suferinţei profunde. Picioarele lui erau negre ca pãmântul, nu purta încãlţãminte, deşi frigul era încã la el acasã. Faţa-i pãrea tristã şi îmbrãcatã în riduri pronunţate, conturate de multele necazuri purtate tacit în suflet timp îndelungat. Trupul sãu slab cerea compasiunea trecãtorilor, arãta ca un muribund.
Aş fi dorit sã-l vãd pe bãtrânel zâmbind, sã-i vorbesc, sã-l ajut, însã… dupã un timp de aşteptare s-a trezit brusc şi speriat. Nu era obişnuit sã vadã pe cineva alãturi de el. Prefera liniştea naturii. Am vãzut în ochii lui teamã profundã, nu voia sã comunice, era pur şi simplu blocat de prezenţa mea. Am început sã-l liniştesc, dar el mi-a rãspuns printre lacrimile ce îi inundau chipul plãpând şi şters. Culoarea obrajilor era atât de pierdutã, încât abia îl puteam privi.
Of, ce s-ar mai putea face? Nimic, chiar nimic, a rãspuns domol omul. Sunt aici, pentru cã singurãtatea este adãpostul meu în vremuri tulburi, natura e alinarea sufletului îndurerat, iar adierea vântului nu conteneşte a-mi atinge lin creştetul în fiecare moment dificil din viaţã. Sunt în locul acesta dosit pentru a auzi concertul regal al pãsãrilor şi de asemenea pentru a prinde noi puteri, fiindcã viaţa-i nespus de durã.
L-am înţeles atunci pe bãtrânel şi am decis sã-mi continui drumul spre casã, dar gândul mi-a rãmas la imaginea nefericitului bãtrânel şi la dialogul rece purtat cu acesta. Vai, ce trist! Fãptura plãpândã a dispãrut, transformându-se din nou într-o patã. Aceeaşi, dar mai vizibilã.
Ah, câtã confuzie în minte, dar...... de fapt, pata eram chiar eu! Nu mi-am dat seama cã era umbra mea care mã tot urmãrea, iar întruchiparea sãrmanului om însemna povara vieţii pe care o aveam de dus şi uneori dorinţa de a mã şti singurã cu trãirile şi simţãmintele mele în mijlocul naturii.
Timpul s-a scurs neobservat pe lângã pata care s-a transformat într-o adevãratã creaturã... . Apoi, pãşind agale pe covorul catifelat al ierbii plinã de seve noi, tresãrii brusc ca dintr-un rãzboi al gândurilor misterioase, care îmi umpleau întreaga fiinţã. Fiind învãluitã în mireasma florilor, am intrat pentru câteva momente în farmecul amintirilor, aşa cã drumul spre casã fu întrerupt şi parcã timpul s-a oprit, devenind din ce în ce mai rãbdãtor şi mai lent. Aş fi vrut sã uit de lumea din jurul meu şi sã trãiesc cât mai mult în micul paradis al frunzelor şi al petalelor, care acopereau suav trupul firav. Am adormit…., iar mai târziu, înspre searã, mi-am reluat cursul monoton al cãlãtoriei, când, aproape de marginea parcului am vãzut iar pata, însã acum culoarea s-a schimbat şi era precum razele de soare, încât mi-a luminat poteca spre locuinţa inimii întristatã din cauza despãrţirii de lumea feericã.
Bulversatã şi nelãmuritã mergeam spre destinaţie, încercând a dezvãlui mai departe enigma petei. Credeam cã totul fusese doar o iluzie, ba mai mult o simplã umbrã, iar acum am constatat cã ea mã pândeşte neîncetat şi mã tulbura gândul acesta. Oare de ce…...? Razã dupã razã se ataşa petei luminoase, fiind din ce în ce mai mare şi mai coloratã asemenea curcubeului. Dupã mai bine de câteva minute de mers, ochii mi s-au închis din pricina puternicei pete arzãtoare şi am cãzut pe pãmântul aprins de cãldura sufocantã a soarelui. Rãvãşitã, am început a plânge, însã nu era nimeni împrejur pentru a mã auzi sau a mã atinge gingaş pe faţa-mi îmbibatã-n lacrimi. Toropeala zilei mi-a trimis somnul rapid, când o voce m-a strigat ca-ntr-un vis: trezeşte-te şi mergi mai departe, nu trebuie sã renunţi! Pentru moment nu am recunoscut glasul care mi-a vorbit, dar, dupã un timp am înţeles cã era un mesaj special din partea lui Dumnezeu.
În sfârşit, a apãrut o brumã de înţelegere a tot ce trãiam în acea dupã-amiazã de primãvarã specialã. Deschizând ochii, am zãrit o mânã întinsã, care m-a ajutat sã mã ridic. Era o persoanã îmbrãcatã într-o mantie albã, care reda curãţia interioarã, cu o faţã seninã şi caldã, plinã de farmec şi nobleţe, un zâmbet sincer şi profund, o privire prietenoasã, chiar foarte primitoare, pãrul azuriu, mâinile înfãşurate în suferinţa purtatã pentru mine, picioarele-i erau cuprinzãtoare, deschise pentru a cãlãtori împreunã. Privind cu atenţie persoana din faţa mea, m-am luminat şi am vãzut cã era într-adevãr îngerul meu pãzitor. Ce bine, Doamne! De-acum viaţa-mi va fi mai uşoarã, drumul mai liniştit, dar nu….. Îngerul mi-a vorbit, mi-a întãrit paşii slãbãnogiţi şi m-a asigurat cã va veghea calea pe care voi pãşi în continuare.
A fost o experienţã uluitoare momentul întâlnirii cu îngerul care a dat sens vieţii mele, iar pata dispãruse complet. Da, uneori e nevoie de timp pentru a sesiza ce se întâmplã cu noi şi lângã noi, dar Dumnezeu are de fiecare datã ceva mai bun pregãtit, trebuie doar sã avem rãbdare.
Poate citind aceste rânduri, te întrebi discret: oare nu sunt şi eu o patã?
