[...] Îmi ţipã cocori în vene şi-n suflet îmi înfloresc castani. Ce bine e cu tine în gând! Ce bine!.. Oare ce faci atunci când nu pot sã-ţi vorbesc? Când nu îţi pot privi furtuna din ochi? Zâmbeşti aducerii aminte, oare?
Mã simţi cuibãritã în mintea ta, scormonind dupã vise? Ah, ţi le-aş scrie eu pe toate...vise, dorinţi, întrebãri, rãspunsuri.
Cum mã mai mir de tine! Mã mir cã eşti, mã mir cum mã ţii în braţe chiar şi atunci când nu o faci.
Mirarea mea de dincolo de timp!
Mi se umple viaţa, de viaţã şi timpul îşi scuturã secundele de fericire peste lume când te întregeşti de mine. Îmi auzi foşnetul aripilor ce-şi gãsesc zborul spre luminã în pieptul tãu? Asculta-mã!...Ascultã liniştea cu care îmi strâng cuvintele în palme, de teamã sã nu le scap prin roua dimineţii, sã nu se înfioare de dor.
Cum sã te mai pãstrez şi unde? Sã nu mi te afle gardienii efemerului, sã nu mi te transforme în nisip, prizonier în alta clepsidrã!
Cum?
Sã nu te frâng, de-atâta grijã! Sã nu te tulbur cu atâtea lacrimi...Nu..Sã îmi rãmâi mirare şi credinţã! Tu ştii sã stai chiar şi atunci când nu te mai gãsesc. Îmi ieşi în cale la fiecare rãscruce şi mã strigi în tainã, pe numele ştiut doar de Cel ce m-a creat. Cum mã cunoşti! Cred cã ai fost acolo, la începuturile existenţei. Şi încã mai cred, cã pot sã te pãstrez.[...]
