Nu am avut orgoliu pânã azi.
Am stat umilã
În colţul oamenilor simpli,
Acolo unde nu e loc pentru tine.
Se pare cã nu putem respira
Acelaşi aer împreunã
Nu trãim pe aceeaşi frecvenţã
Poate nici nu vorbim aceeaşi limbã
şi totuşi...
Ne-am nãscut în aceeaşi ţarã
În acelaşi oraş
La câteva strãzi distanţã
Unite parcã de destin
Printr-o intersecţie.
Cu o aroganţã desãvârşitã,
De trecerea anilor,
Priveşti peste oameni-pentru tine-
simple obiecte de decor
puse într-o cãmarã
ca nu cumva sã-ţi strice imaginea
de aristrocratã în devenire.
De departe, te privesc...
Îţi simt temerile,frustrãririle
Orice reflex al tãu
îţi trãdeazã slãbiciunea.
Stai liniştitã , nu am sã-ţi fac eu
un curriculum caracterului tãu,
va şti el când trebuie sã-şi facã simţitã
prezenţa...
Astãzi este ultima zi
privirile noastre nu se vor mai întâlni
decât în egalã mãsurã
de la aceeaşi înãlţime
pãstrând regulamentar o uriaşã
distanţã între noi.
Deplâng în surdinã
destinele florilor care
prin grija altora ţi-au inflorit,
cãci cu rãceala sufletului tãu
le-ai fi ofilit gingãşia din priviri.
Mi-am promis ,însã,
cã te voi privi de la distanţã
cum te vei prãbuşi
ca un castel de nisip
fãcut cu migalã de mâinile
ce n-au ştiut sã mângâie
petecul de omenie
pe care îl lãsasem umbrã dupã mine
şi voi veni sã-ţi dau un
autograf:
Poate nu ai observat
Dar şi noi suntem oameni.
