Pietrele sunt primele şi ultimele .
Vor rãmâne nemişcate
De trecerea infinitã a timpului
Poate doar lichenii
Ce le acoperã
Le schimbã înfãţişarea
Şi-aşa lustruitã
De trecerea anilor.
Stau ascunse în volbura de pe dealuri
Strãbãtute, la pas, de moşii noştri
Din cele mai strãvechi timpuri,
Mãsurând cu privirea
Imensitatea cerului
Frumuseţea locurilor
Care cine-ştie -de-unde
Au apãrut ca din senin
La picioarele lor-
umile covoare verzi
Întinse cât nu poate strãbate
Lumina ochilor.
Pietrele stau neclintite
Pe albii de râuri
Ce curg cristalin
Mângâindu-le neobosite feţele
În drumul lor haotic
parcã spre nicãieri.
O fugã permanentã
Spre ţeluri pe care nu le putem atinge
Cu toatã forţa noastrã interioarã
Niciodatã...
Ne sedimenteazã
Ne transformã arogante
Într-un monument al naturii
Pe care cresc nestingherite florile-de colţ.
Pietrele stau mãrturie naşterii,
Existenţei noastre
Pe aceste meleaguri.
Neterminate veacuri
Se vor mai strânge
Şi tot nu vom pieri
Cãci ca şi pietrele
Vom rãmãne inrãdãcinaţi
Ca arborii seculari
Ce stau agãţaţi unul de celãlalt
Ca nu cumva sã treacã viitorul şi sã se piardã
Pildele lãsate moştenire
Pietrelor de hotar...
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Mulţumesc,Nicu,pentru apreciere.Nu mã voi opri,mai am multe de transmis pe aceastã cale.Este singurul mod de a mã confesa şi mã bucur atunci când în sfârşit sunt înţeleasã.
Mirela, mã surprinzi din nou în mod plãcut cu un vers bine garnis8t cu figuri de stil, limpede şi totuşi citibil pe îndelete pentru a-i pãtrunde sensul, sofisticat dar nu non sens. Eşti talentatã şi cred cã şi instruitã.Admiraţia mea!