Când neguri calea îi aţin,
Ascunde codrul somnu’-i lin
În greu suspin.
Se duce vara-n treaba ei,
Purtând stindard parfum de tei
Prin anii mei.
Ca dus e sturzul! Şi el… dus!
Dar câte-au mai rãmas de spus
Pe boltã, sus!
Albastru n-o sã mai visez,
A vremii barcã ancorez
Si-am sã valsez
Pe marea de frunze rãnite,
În pragul toamnei despletite.
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Va multumesc pentru opiniile exprimate.In cazul in care as renunta la ultimele doua versuri, nu imi suna tocmai 'fericit' finalul. Intr-adevar, optez pentru poezia cu forma fixa pentru ca asa am inceput sa scriu. Multumesc, inca o data, pentru atentia acordata modestelor mele incercari.
Alegi sã scrii poeme cu formã fixã şi aici te baţi cu stiluri consacrate.Oricât de bine ai face-o te vei lovi de-un tavan prin care nu vei trece,chiar de perfecţioinezi la maximum tehnica. Aceste versuri n-au dubiu ,însã le-am mai citit parcã ! Ultimele douã versuri,într-adevãr ne oferã explicaţia de care poemul nu are nevoie.Poţi renunţa la ele şi atunci avem un suspans prin care poezia respirã,creându-ţi emoţia.Îmi place!
