Aş fi vrut sã rãmân o idee,
dar m-a înveşmântat în luntrea unui trup
şi mi-a spus doinã.
Nu exist în iureşul auto
ce sufocã ziua.
Noaptea.
Când şi când iau hainã de piele
... de nevoie.
Stau pe ultimul ram,
exersând nepriceput încordarea.
Vântul citeşte setea de albastru
din ochii de "fatã verde cu pãrul pãdure" şi
porneşte sã batã mai tare.
Seara îmi fac culcuş sub clapele unui pian.
Mâine te aştept
sã mã trezeşti
într-un fluier.
S-ar putea sã rãmân,
mai degrabã
într-o umilã porţie de ciorbã,
lângã o banalã pereche de papuci de casã.
Între încordare, cântec şi ultimul "pe curând",
un alt fel de a fi nici nu-mi doresc. Sã mã încununezi ca Eva-ţi.
