Ascult plânsul viorii venit de nicãieri,
pãtrunde-n gândul frânt, cum o fãcea şi ieri,
învãluie simţirea fãr-a bate-n uşã,
aprinde focul stins ce-a fost un timp cenuşã.
Cântarea e divinã, sigur o sã-ţi placã,
dar, ucigãtoare-i… lacrima ce pleacã,
din ochii daţi iubirii, rãcorind suspinul
cu gingaşul alint, mai dulce ca pelinul.
Îngân cântecul ei, plãcerea mã surprinde,
visez şi visul parcã aripe întinde,
frumuseţea vieţii e scrum, nu foc ce arde,
iar, cerul fericirii, nu scapãrã petarde.
Rog strunele viorii, plânsul meu sã-ndure,
sa-mi lase speranţa, visul sã nu-mi fure,
sã facã nevãzute lacrime şi urme,
sã chibzuiascã ea, raiul sã nu-mi curme.
Acum, când porţi luminã-s închise nefiresc,
ascult plânsul viorii în semn cã mai iubesc,
iar, lacrima prelinsã din ochii mei cei mari,
e semn, cã tot mai sper, cândva, tu sã apari!
|
