În poala trist-a nopţii, stelele-mi zâmbesc,
Târziul zburdã-n anii, pe care nu-i opresc,
Pe-a sufletului coarde tãcerile-mi vorbesc,
Vrând parcã sã amân apusuri ce orbesc.
Pe ultima cãrare a visului stingher,
Unde-şi încearcã vraja, a timpului dulgher,
Apare-un rãsãrit pe-al cerului ungher,
Tesând o punte-a sorţii, în care eu mai sper.
Se cuibãreşte-n mine, înfiorat de taine,
Învãlundu-mi trupu’-n raze-n loc de haine,
Simţindu-i mângâierea uit de-a lumii caine,
Partitura rugii, de-a cerului canoane.
Pornesc cu pasul dârz spre punctul de luminã,
Vis miraculos s-aprinde-n roş-carminã,
Straie noi îmbracã, speranţele aninã,
Cerul schimbã ploaia în cânt de mandolinã.
Culeg în noaptea neagrã stropi de resemnare,
Iau viaţ-aşa cum este, este un ring în care,
Noi, actorii lumii, cãutãm cãrare
Spre-amurg cenuşiu scaldat în luminare.
|
