l-am gãsit în vântul hoinar
în benzile de fum ce sãrutau amurgul
în lacrimile care n-au strivit trecutul
în umbrele voluptoase
care pândeau la margine de timp
când contemplam propria-mi fiinţã
în oglinda glacialã a singurãtãţii
în târziul impregnat în anotimpuri
în lumina din ochii întunericului
care naşte muze ce dezbracã cuvintele
de panza de paianjen
care acoperã neputinţa
în neguri de iubire croite în infinit
în constelaţii franjurate de lumini şi neguri
în crengile frânte ale arborelui genealogic
înfrunzit cu anii de aduceri aminte
cu slove fãrã numãr sufletul
îşi ciopleşte altarul veşniciei
în noapte gândului tãcerile rod granitul speranţei
lãsând eul învins de prezent
am ascuns neînţelesul sub pleoapa umedã
pentru a nu mai vedea cãderea stelelor
…atunci ştiu cã se moare.
