Pe struna nopţii, iarã, un cântec îngeresc
Din culmile albastre rãsunã a firesc,
Se-nalţã şi coboarã în nopţi de catifea,
Împrãştiind iubirea şi-n timpi cu vreme rea.
Coboarã ca un vis, urmând poteca sorţii,
Cãlcând peste ciulinii rãmaşi în urma morţii.
Îmi pare simfonia pe placul din simţiri,
Cu notele ce-s luate din vechile iubiri.
În jocul de acorduri, din înãlţimi sihastre,
Este mesaj divin din nopţile albastre,
Sunt visele pãstrate în cupe de argint,
E frumuseţea vieţii cu tot al ei sorgint.
Doruri ce ne-animã uitate într-un zbor
Şi liniştea trupeascã, ca apa de izvor,
E rapsodia vremii ce-a plâns în trist ecou,
E ritmul ce îmbracã pe note, drumul nou.
Rãsunã în tornade dorinţele mãrunte,
Sensibilizeazã totul şi gândurile mute,
Vibreazã şi lumina din anotimpul verde,
Mlãdiţe de speranţe deschide cât ai crede.
Este impulsul nopţii ce-aprinde iar, cãrarea
Şi umple cu frumos şi plânsul şi trãdarea,
Fãcând bagajul vieţii sã parã mai uşor,
Lãcaşul lãcrimãrii sã fie, doar, în nor.
|
