Mã refugiez deseori în parc, acolo unde nu ajung rãzboaiele, ura şi frica, acolo unde soarele, natura şi zâmbetul sunt omniprezente.
În acelaşi timp, îmi dau seama cã acest inedit loc de întâlnire pentru zeci de oameni, dintre care unii se cunosc, alţii nu este un spaţiu de întrepãtrundere a unor destine în majoritate triste.
Fiecare are o problemã – o rudã bolnavã, un loc de muncã instabil, un partener de viaţã care îl înşalã. Ba chiar o boalã proprie ori un eveniment recent care îl afecteazã şi pe care nu şi-l poate scoate din minte.
Însã parcul are proprietãţi miraculoase – e asemeni unui izvor tãmãduitor, din care odatã ce ai sorbit te faci bine.
Nimeni nu e cu adevãrat trist, aici se plimbã nu doar perechile de îndrãgostiţi, ci şi cei care mai au o speranţã pe care nu şi-o mãrturisesc cu voce tare. Aici vin bãtrânii care vor sã-şi aline singurãtatea, tinerii care vor sã se distreze, maturii care vor sã socializeze. Toţi sunt bineveniţi, fiindcã natura, ca şi izvorul de sorginte divinã, sunt ale tuturor.
Numai sã vrei un astfel de refugiu, doar sã îţi doreşti sã sorbi dintr-un astfel de izvor.
*
Soare. Lac. Verdeaţã.
Şoaptele au un ecou, viaţa capãtã un sens.
Toate acele drame personale ("dacã mã dã afarã de la serviciu", "dacã mã îmbolnãvesc mai grav", "dacã mã pãrãseşte", "dacã ruda mea moare") pãlesc, se estompeazã, mãcar pentru câteva ore, cât dureazã plimbarea în parc.
Rãgazul pentru a-ţi lua energia necesarã spre a merge mai departe.
*
Însã se simte plutind în aer ceva în plus. Acea tensiune colectivã, acea grijã pentru destinul unei naţiuni.
Încotro mergem, ce ne aşteaptã?
Sunt convins cã la fel era şi pe vremea lui Ceauşescu. Chiar dacã îţi ziceai cã, într-un fel sau altul, o sã supravieţuieşti, te cuprindea groaza când te gândeai la viitor. La ce vor face copiii tãi, nepoţii. La ce vei face tu însuţi când vei ieşi la pensie.
Erai chircit, strivit, ţi-era fricã sã priveşti spre Cer.
Deşi Cerul era, şi atunci, singura salvare.
Acum nu mai avem un dictator, ci o sutã de nebuni care dicteazã. Cum "e mai bine" pentru cetãţean şi pentru ţarã, ce conduitã trebuie sã adoptãm. Cum sã ne salvãm, ruinându-ne mai întâi. Cum sã digitalizãm totul, pânã şi sufletele, dacã au mai rãmas. Cum sã tranzacţionãm ce mai e de tranzacţionat, ca o ultimã semnãturã lucifericã peste mãrunta noastrã existenţã. Cum sã aderãm la curente "sãnãtoase" şi sã ne hrãnim bio.
Cum sã ne îndreptãm, cu demnitate, cãtre cimitir...
*
Aşa ceva doare. Rãscoleşte.
Te face sã-ţi fie din nou teamã, pentru cã nu ştii ce va urma, care va fi destinul colectiv, chiar admiţând cã vei supravieţui cumva ca individ.
Şi, când te temi cã-ţi vor fi tãiate definitiv rãdãcinile cãtre pãmânt şi îţi va fi umbritã privirea îndreptatã cãtre Cer, cauţi o salvare. O soluţie.
...La un moment dat, am auzit o piesã muzicalã venitã dintr-un instrument specific, un fel de orgã electronicã micã. Nu era muzicã clasicã, dar se disocia cumva şi de cea modernã, fiindcã era, cred, o coloanã sonorã. S-ar putea sã fi fost coloana sonorã din "Le Samourai" – sau, dacã nu, oricum ceva asemãnãtor. Ceva plin de freamãt, dar şi de artã veritabilã.
Am simţit deja cã intru într-o altã stare, diferitã de cele de pânã atunci.
O stare de luptã, de "care pe care", dar combinatã cu fiorul artistic autentic.
"Vom învinge!", îmi venea sã strig, dar îmi era totuşi teamã.
Ei sunt prea mulţi...
...Dar noi avem suflet. Avem parcul ca refugiu, Cerul ca protector şi cântecul drept cãlãuzã.
Poate cã, în sfârşit, vom învinge...
*
Fata care interpreta piesa avea pãrul roşcat şi punea multã pasiune în ceea ce fãcea. Mai mult ca sigur era studentã.
Coincidenţã sau nu, a picat atât de bine acel cântec, acel strigãt de samurai.
Omul e fãcut sã meargã înainte.
Chiar dacã un dictator sau o sutã de nebuni îi bareazã traseul.
Arta îl ghideazã, suferinţa îl întãreşte, Cerul îl lumineazã.
Am înţeles atunci, cea mai frumoasã revelaţie, cã piesa muzicalã amintitã nu era un cântec de lebãdã. Ci un nou început.
Nu ştiu cu certitudine dacã eu îl voi mai prinde, dar acum sunt sigur cã va veni...
O renaştere îndelung aşteptatã.
Câteva perechi de îndrãgostiţi se plimbã şoptindu-şi cuvinte de iubire, razele soarelui se strecoarã printre crengile înverzite, raţe sãlbatice se plimbã pe suprafaţa lacului, iar cei care populeazã parcul încep sã spere.
Trag aer adânc în piept, într-un gest reflex.
Acordurile piesei muzicale încã mai plutesc în jur...
