...Ne naştem, facem timizi primii paşi în viaţã, ne fixãm primele idealuri. Ne maturizãm, suferim, ne aflãm într-o perpetuã devenire. Îmbãtrânim, mai înţelepţi, dar când sã tragem o concluzie definitivã, pãrãsim aceastã lume.
În fond, ce este viaţa?
Ne fixãm atâtea ţinte, tânjim dupã atâtea realizãri, suferim cã nu suntem iubiţi, cã nu avem destui bani, cã nu ni se recunosc meritele...
Dacã am putea sã ne dãm seama cât de neînsemnate sunt toate acestea la scarã universalã, dacã am conştientiza cã nu suntem decât efemeride pe o scenã cu un decor de asemenea trecãtor...
Existã suferinţe mult mai mari. Mama îşi leagãnã copilul cu duioşie, dar nu ştie dacã la maturitate va ajunge erou sau anonim, justiţiar sau infractor prin bandele de cartier. Nu ştie dacã fata va ajunge reginã sau prostituatã, dacã va trãi în lux sau în mizerie...
Existã oameni care îşi petrec trei sferturi din viaţã pe paturile de spital, şi cei mai mulţi nici mãcar nu au lãsat o operã pentru posteritate, ca Max Blecher...
Sunt oameni care rãmân fãrã familie, fãrã casã, fãrã avere doar pentru cã s-au nãscut între graniţele unui stat care a fost implicat în rãzboi... Mai nou se poartã rãzboaiele, aceste modalitãţi anacronice şi crude de a-ţi însuşi bunurile altuia sau de a-ţi demonstra o pretinsã superioritate – în fapt, o barbarie fãrã seamãn. Şi ce vinã are acel om cãruia rãzboiul îi ia totul cã s-a nãscut în acea ţarã şi nu în alta?
Dar sunt şi semeni ai noştri care rãmân, de asemenea, fãrã tot (unii îşi pierd şi viaţa) din cu totul alt motiv: al catastrofelor naturale. Un tsunami sau un cutremur poate distruge totul în cale, poate secera vieţi la fel ca şi rãzboiul – şi, de asemenea, ne putem întreba: ce vinã are un om cã s-a nãscut acolo şi nu în altã parte?
E prea multã suferinţã pe pãmânt, iar existenţa ne aduce prea multã durere.
Şi totuşi, mai-marii lumii, dar şi liderii diferitelor trusturi, organizaţii sau partide gãsesc timp pentru lupte fratricide, pentru acapararea de şi mai multã putere, pentru orgolii şi ambiţii stupide, deşarte, pentru demersuri a cãror inutilitate ai sesiza-o imediat dacã ai ridica mãcar un pic privirea cãtre Cer...
Nu, Iisus nu se va rãstigni a doua oarã, acum misiunea desãvârşirii mântuirii ne revine nouã.
E ciudat cum trece timpul, mor oameni, se prãbuşesc imperii, dar scena istoriei rãmâne, parcã, neschimbatã.
Am avut într-o noapte un vis straniu.
Se fãcea cã totul era calm, liniştit, deasupra omenirii sufla o brizã binecuvântatã. Copiii se jucau în voie, fãrã fricã, lumea renilor şi a sãniilor cu zurgãlãi nu ascundea vreun pericol nici mãcar pentru mai târziu, iar adulţii glumeau, râdeau şi, iarna, printre paharele de vin fiert, priveau zãpada ce se aşternuse pe pãmânt, iar când ridicau ochii cãtre cerul înstelat, ştiau cã nimeni nu le va distruge aceastã lume, niciun rãzboi, niciun cutremur...
O lume a basmelor şi a apelor cristaline, a poveştilor magice şi a inocenţei, a zãpezilor şi a munţilor... Atât pentru cei mici, cât şi pentru pãrinţii lor.
Iz de pãmânt reavãn, dangãt de clopote, sfinţenie, feerie animatã...
Miros de castane coapte, adiere de vânt, amintirile copilãriei...
Legea echilibrului universal, pacea, armonia.
Desãvârşirea, mântuirea, absolutul.
...Desigur, a fost doar un vis, dar aceastã lume nu ne-o poate lua nimeni, fiindcã este a noastrã, cea realã, iar cealaltã, în care ne încãpãţânãm sã credem cã trãim, este doar o biatã plãsmuire nefericitã, în care ne testãm caracterele, dar ne putem pierde şi sufletul...
În istorie, s-au sfârşit imperii care pãreau de neclintit, au dispãrut civilizaţii, s-au scufundat continente...
Iar noi sã credem cã aceastã lume promiscuã şi mizerã va dãinui mai mult decât, dupã legi pe care într-adevãr nu le înţelegem, îi îngãduie divinitatea?
Nu, lumea din vis este cea realã. Pentru cã, spre deosebire de cealaltã, este imuabilã. Eternã.
|
