Zilele treceau monoton, fad, fãrã speranţã.
Mã doborau nu doar ştirile despre conflictele armate, despre violenţe şi alte probleme ale lumii contemporane, cât mai ales faptul cã, parcã, cineva, undeva jubila cã este aşa.
Un fel de: "Aţi înnebunit? O lume fãrã masacre, violuri şi sinucideri? O lume în care au loc olimpicii, familiile fericite, invenţiile care pot duce lumea înainte? O lume la care au visat bunicii noştri, o lume normalã? Cine are nevoie de aşa ceva?".
Cât rol în aceastã jubilare o au forţe oculte sau cele care dirijeazã media este o altã poveste.
Important este cã vremurile s-au schimbat, dupã cum şi vârsta mea biologicã s-a schimbat.
Mi-am dat seama, nu numai dupã ce am citit opere ale unor mari literaţi, dar şi dupã ce am observat cu atenţie curgerea vieţii şi legile firii, cã luãm viaţa drept altceva decât este.
Cu câtã ardoare, cu câtã patimã, dar şi cu câtã naivitate tânjim în adolescenţã dupã prima iubire, dupã prima reuşitã în carierã, dupã prima experienţã ieşitã din comun! Cum credem cã vom atinge absolutul, cã ne vom lua zborul cãtre azimuturi!
Nu ne dãm seama, atunci, cã va veni şi vârsta senectuţii, când vom vorbi despre ultima iubire, despre ieşirea la pensie, despre epuizarea tuturor experienţelor şi, în cele din urmã, despre întâlnirea pe care nimeni nu a putut s-o evite pânã în prezent - cea cu implacabila moarte.
Am acţiona altfel dacã am şti toate acestea? Cu certitudine.
Numai cã, deşi le cunoaştem într-un fel (vedem cã în jurul nostru se prãbuşesc imperii, oamenii îmbãtrânesc şi mor) în tinereţe nu gãsim timpul de a reflecta la ele mai cu atenţie.
Suntem prea absorbiţi de fiorii primei iubiri, de impresia cã putem cuceri lumea, cã totul ne aparţine...
Suntem prea atraşi de mitul zborului lui Icar.
*
Viaţa şi moartea, ca o sentinţã care nu poate fi atacatã.
Regulile la fel de implacabile dictate de legile firii, instinctele cu o intensitate de vulcan, cãrora nu li te poţi opune - instinctul sexual, de perpetuare a speciei, cel de supravieţuire, cel de apãrare a unui teritoriu.
Nimeni nu se poate sustrage, chiar dacã unii au instincte deviante. Chiar dacã un individ practicã anomalii sexuale, va continua cu obiceiul sãu atât timp cât va putea. Chiar dacã un altul încearcã sã se sinucidã, majoritatea sinucigaşilor care au supravieţuit tentativei au vrut sã revinã la viaţã.
Însã ştim cu adevãrat unde duce drumul?
O pisicã domesticã lãsatã liberã în grãdinã îşi va crea un teritoriu, va vâna, se va împerechea, îşi va creşte puii... deşi, de fapt, nu înţelege bine ce este grãdina şi nici lumea în ansamblul ei.
La fel şi noi - nu ştim, de fapt, nici ce este cu adevãrat lumea şi nici cine suntem în realitate noi înşine. Budiştii spun cã lumea întreagã este o iluzie, iar anticii au lãsat posteritãţii celebrul dicton "nosce te ipsum".
Nu îmi dau seama cât înţeleg oamenii din asta, dar, asemeni pisicii lãsate liberã în grãdinã, ne creãm teritorii, ne batem pentru supremaţie, ne împerechem, ne creştem copiii... fãrã sã ştim unde duce, de fapt, drumul.
*
...Voiam sã fug, sã nu mai am cunoştinţã de nimic, sã uit.
Sã nu mai ştiu nici de bombe, nici de schije, nici de fetele cãzute pradã maniacilor sexuali... De discursuri politicianiste mincinoase şi stupide, de urã, de reguli impuse de alţii... În ultimã instanţã, de o lume cãreia simţeam cã nu-i aparţin.
Ştiam de mult cã nu-i aparţin, dar (supremã ironie a sorţii!), asemeni animalului din grãdinã, încercam, mai degrabã timid, sã-mi schiţez un teritoriu, sã mã adaptez cumva la ceva la care îmi vine sã zic cã nu te poţi adapta, sã mai smulg vieţii încã o zi, deşi mã temeam tot mai mult de moarte...
Încã o zi de suferinţã, de chin, de neadaptare - în acelaşi timp încã o zi în care pot sã gust o mâncare bunã, sã urmãresc un meci la televizor, sã mângâi o pisicã, sã admir formele unei femei frumoase...
Vedeţi? Instinctul de supravieţuire a câştigat.
Chiar şi dupã cele mai adânci depresii, chiar şi dupã zile sau nopţi în care îmi pare, asemeni lui Rimbaud, cã am vãzut Infernul, voi cãuta încã ceva care sã îmi întreţinã, fie şi pâlpâindã, dorinţa de a trãi.
Dorinţã de a admira femeia sau de a mângâia pisica, dorinţã de a vedea une fois de plus aleile însorite ale Cişmigiului - sau viclean subterfugiu al animalului din mine care vrea, cu orice preţ, sã supravieţuiascã?
Poate cã nu are atâta importanţã...
Poate.
*
Mergeam pe strãzi, în neştire.
La un moment dat, trecând pe lângã o bodegã pe care o frecventam din când în când, îi vãd aşezaţi la o masã pe Stelian B. şi nea Sandu, doi foşti colegi pensionari. Am avut o tresãrire fiindcã nu mai ştiam nimic despre ei de mult timp, dar mai ales pentru cã eu însumi mã apropiam oarecum de vârsta pensionãrii (mai aveam pânã atunci cam un deceniu) şi, ca sã fiu sincer, aveam serioase îndoieli cã foştii mei colegi, pe care îi revedeam dupã mai bine de douãzeci de ani, ar mai putea fi în viaţã...
Am încercat însã sã nu mã gândesc la asta şi i-am salutat jovial, cerându-le permisiunea sã iau loc la masã.
Am bãut multã bere, am râs şi am glumit, am depãnat amintiri... Nu i-am întrebat cu ce se ocupã în prezent, dar am vorbit multe despre trecut...
Le priveam figurile joviale, îmbãtrânite însã, dar nu cu mult...
Ciudat! Arãtau aproape la fel ca atunci când pãrãseam împreunã redacţia şi plecam fiecare pe drumul lui... Cu nea Sandu bãusem cândva câteva beri la un local aflat în Piaţa Romanã.
Timpul se dilatase, mã simţeam din nou bine, aşa cum nu mi se mai întâmplase de multã vreme, simţeam cum, odatã cu revederea celor doi şi cu atmosfera din bodegã reizbucneşte în mine o formidabilã joie de vivre, ceva ce crezusem cã a dispãrut...
Când însã, un pic mai târziu, mi-a sãrit în poalã Tigruţa, pisica mea favoritã, care, vai! ştiam sigur cã fusese sfâşiatã de câini în urmã cu mai mulţi ani, mi-am dat seama cã ceva nu e în regulã.
*
Însã nu m-am speriat, ceea ce a fost esenţial în contextul dat. Am preferat sã intru în joc, sã mã bucur de ceea ce îmi oferea viaţa... sau straniul tãrâm pe care tocmai intrasem.
Ce poate fi mai impresionant decât sã ştii cã întreaga lume e, de fapt, o iluzie, cã viaţa şi moartea sunt simple convenţii, cã Universul ne aparţine?
E formidabil sã poţi sã treci aceastã graniţã, sã simţi cã totul îţi aparţine. cã dupã colţ te aşteaptã Jim Morrison care mai are, nu-i aşa?, încã o reprezentaţie live de susţinut...
Stelian B., cu care avusesem cândva o disputã stupidã, peste care am gãsit însã amândoi puterea sã trecem, a ciocnit cu mine o halbã şi mi-a spus, textual, urmãtoarele cuvinte, învãluite într-un zâmbet larg:
"Ştii care e cea mai mare problemã a noastrã? Luãm viaţa drept altceva decât este...".
Am încuviinţat bucuros şi am sorbit cu nesaţ din halba cu bere.
*
...Mai târziu, pe stradã, m-am întâlnit cu mãtuşa Mia, care îmi fusese ruda cea mai apropiatã şi cea mai dragã atunci când mã aflam la vârsta copilãriei.
Am îmbrãţişat-o cu bucurie şi am schimbat câteva cuvinte cu dânsa. Nu am avut curajul s-o întreb despre ce a mai fãcut sau din ce parte vine, dar îmi dãdeam seama cã "jocul" va continua, atât timp cât nu voi închide eu însumi uşa...
...Viaţa e o iluzie, iar noi suntem nişte actori prea grãbiţi pe o scenã a amãgirilor pe care a descris-o şi Hesse în Lupul de stepã...
Minotaurul, Icar, Orfeu sunt cele mai tragice mituri, dar am dovedit cã avem stofã de luptãtori, cã ne putem ridica deasupra acestui tragism, atât timp cât, pe de o parte, purtãm în noi veşnic germenele divin, care nu piere, orice am face, iar, pe de alta, vom dori mereu sã vedem natura însoritã, frumuseţile munţilor, drãgãlãşenia unui animal de companie sau farmecele unei femei, înainte de a vedea Moartea...
*
Când am urcat scãrile spre propriul apartament, am avut o emoţie violentã când am trecut pe lângã o şcolãriţã care se parfumase din abundenţã... M-a salutat, politicos, şi i-am rãspuns la salut.
Cu siguranţã, tânjeşte cu ardoare dupã prima iubire, dupã prima reuşitã în carierã, dupã prima experienţã ieşitã din comun! Se aflã la acea vârstã la care şi eu am fost cândva...
Sper sã aibã noroc în viaţã!
Nu-i pot spune ceea ce şi eu tocmai am aflat de la Stelian B: Luãm viaţa drept altceva decât este...
N-ar înţelege sau m-ar considera nebun.
Nu, nu sunt.
Doar am bilete la un show al lui Morrison care se va ţine mâine şi am citit Biblia, unde existã pasaje care vorbesc despre înviere...
La un moment dat, vom fi împreunã cu toţii.
Dar trebuie sã facem alegeri corecte.
Da, vom fi împreunã...
Într-o lume mai bunã.
|
