Edgar Allan Poe (n. 19 ianuarie 1809, Boston, Massachusetts, SUA– d. 7 octombrie 1849, Baltimore, Maryland, SUA) a fost un poet, romancier, nuvelist şi critic literar american, aparţinând curentului romantic, creator al genului de povestiri scurte şi precursor al literaturii moderne de ficţiune ştiinţifico-fantasticã.
În 1833 înregistreazã primul succes cu povestirea "Manuscris gãsit într-o sticlã" (A MS. Found in a Bottle), câştigând concursul organizat de revista Baltimore Saturday Visiter.
În 1839 apare în douã volume un ciclu de nuvele "Povestiri ale Grotescului şi Arabescului" (Tales of the Grotesque and Arabesque), apreciate de public dar fãrã succes material.
În ianuarie 1845 publicã în revista New York Evening Mirror celebrul sãu poem "Corbul" (The Raven), care a provocat o adevãratã senzaţie. Îmbolnãvirea şi moartea soţiei sale, Virginia, în 1847, îi accentueazã însã abuzul de bãuturi alcoolice. A dus o viaţã de boem şi a sfârşit tragic. (Date preluate de pe Wikipedia).
Existã reprezentanţi ai literaturii şi poeziei care, dincolo de calitatea artei lor, sunt receptori ai unui mesaj peren şi se situeazã prin ideaticã mult înaintea epocii cãreia îi aparţin. Un astfel de autor a fost şi Edgar Allan Poe, care a lãsat posteritãţii celebrul poem "Corbul", superba nuvelã goticã "Prãbuşirea Casei Usher", nuvelele cu iz poliţist "Crimele din Rue Morgue"şi "Misterul lui Marie Rôget", dar şi câteva povestiri fantastice.
Nu toate lucrãrile sale s-au situat la acelaşi nivel (chiar autorul având unele reticenţe faţã de romanul "Aventurile lui Gordon Pym"), dar în cele mai bune se poate spune cã a atins culmile perfecţiunii.
"Corbul" – între intuiţie şi matematicã
În eseul sãu Filosofia compoziţiei, marele Edgar Allan Poe explicã faptul cã poemul Corbul a fost o operã elaboratã, o lucrare care "a înaintat, pas cu pas, spre forma definitivã, cu precizia şi consecvenţa rigidã a unei probleme de matematicã", nefiind rodul unei "intuiţii".
Apoi chiar ne expune diferitele trepte ale compoziţiei, aşa cum au avut ele loc, pânã la obţinerea în final a formei care a rãmas în istorie, invocând inclusiv dimensiunile poemului sau alegerea cadrului (nu insist: cititorul curios va gãsi toate detaliile în scrierea originalã a lui Poe, şi nu în sumarele mele notiţe).
Însã este evident cã, chiar dacã nu au fost "premeditate" astfel, frapeazã urmãtoarele aspecte cu conotaţie filosoficã şi/sau metafizicã:
1. Corbul semnificã, indubitabil, forţa întunericului, mesagerul Morţii, poate chiar solul lui Satan (însuşi Poe îl numeşte astfel).
2. Aşezarea corbului pe soclul zeiţei Pallas semnificã faptul cã acesta îşi arogã dreptul de deţinãtor al raţiunii, al înţelepciunii, dincolo de apariţia sa fizicã – se erijeazã în atotcunoscãtor, aşa cum Dumnezeu ar fi o forţã atotputernicã a binelui.
3. Nu pãtrunde dintr-o datã, ci mai întâi îşi anunţã prezenţa printr-o simbolicã batere la uşã – dorind sã îşi deruteze şi sã îşi ameţeascã ucenicul, înainte de a-i vorbi.
4. La întrebarea tânãrului îndurerat, dacã mãcar în Ceruri (a se citi Rai) o va regãsi pe nepreţuita sa Lenore, corbul rãspunde cu acelaşi fatidic "nevermore" (chiar dacã, în opinia mea cel puţin, aici minte), pentru a-i da lovitura de graţie.
5. "For we cannot help agreeing that no living human being/Ever yet was blessed with seeing bird above his chamber door" ("Însã nu ştiu om pe lume sã primeascã-n casã-anume/Pasãre ce-şi spune-un nume – sus, pe bust, opritã-n zbor" – traducere de Mihu Dragomir, 1964) are semnificaţia unicitãţii evenimentului, a unei profunde revelaţii pe care eroul o are. Mulţi vor fi gustat, poate, din durerea sa, dar niciunul nu a avut privilegiul întâlnirii directe cu Corbul – destinul întunecat.
6. În final, tânãrul doreşte sã se elibereze de blestem, de vorbele înveninate ale straniului mesager, şi îi cere Corbului sã plece – dar tot el realizeazã cã nu va putea scãpa de umbra-i aţintitã pe covor niciodatã – nevermore!, preluând aici, pentru prima datã cu propriul glas, replica obsesivã, distrugãtoare a pãsãrii celei negre.
Deşi poemul sãu este unul tragic, Poe insistã asupra frumuseţii care trebuie sã se degaje din orice operã de artã pentru a-l impresiona pe cititor/privitor, şi cât de bine îi iese acest lucru!
Deci, toate aceste sensuri nu sunt explicit inserate/"premeditate" de Poe, ci le-am redat aşa cum le-am perceput eu (dar cum, sunt convins, le-au receptat şi alte mii de iubitori de Literaturã). Însã concluzia nu poate fi decât una singurã:
Atunci când trebuie sã se nascã o capodoperã, indiferent cã este rodul intuiţiei, al scrierii frenetice, dintr-o suflare, sau cel al planificãrii aproape matematice, fie cã a fost scrisã într-un scop anume sau aparent ghidatã de aleatoriu, ea va gãsi întotdeauna cordonul binecuvântat al unui scriitor de excepţie pentru a ieşi la suprafaţã şi a rãmâne în istoria literaturii!
(Îndrãznesc sã cred cã, dincolo de metoda explicitatã în eseul sãu, E. A. Poe a fost ghidat tocmai de o intuiţie de geniu, poate chiar fãrã a conştientiza pe deplin acest fapt).
"Prãbuşirea Casei Usher", apogeul nuvelisticii gotice
"Am contemplat priveliştea din faţa mea şi numai la vederea casei, a contururilor în care mi se înfãţişa acel domeniu – cu zidurile lui bãtute de vânturi, cu ferestrele asemenea unor orbite goale, cu tufele rare de rogoz, cu cele câteva trunchiuri de copaci cãrunţi şi gârbovi – m-a nãpãdit o sfârşealã fãrã margini, pe care n-aş putea sã o compar mai bine cu altã senzaţie pãmânteascã decât cu visul de apoi al celui care se trezeşte din beţia de opiu – cu amara regãsire în viaţa de toate zilele, cu hâda şi treptata cãdere a vãlului. Era un fior de gheaţã, o scufundare, o dureroasã strângere a inimii, o întristare fãrã leac a minţii, pe care niciun imbold al închipuirii n-ar mai fi putut-o îndemna spre mãreţie". (E.A. Poe – Prãbuşirea Casei Usher).
În aceastã nuvelã de referinţã a literaturii gotice, Poe nu se avântã în descrieri şocante, nu pãtrunde pe tãrâmul groazei decât dupã o introducere metodicã, detaliatã, excelent scrisã, bine dozatã. Este o dovadã în plus cã maestrul scrierilor lugubre nu cãuta succesul cu orice preţ (succes care, de altfel, a crescut exponenţial dupã dispariţia sa, influenţând generaţii de scriitori), ci încerca sã redea viziunile (uneori de coşmar) care-l tulburau, sã se elibereze, rãmânând însã fidel unui standard artistic înalt.
Descrierile sunt la fel de bine realizate ca şi întregul curs al naraţiunii, care înainteazã firesc, fãrã asperitãţi, invitând cititorul sã se lase dus de imaginaţie şi sã fie pãrtaş la strania povestire.
La 215 ani de la naştere, am putea spune, parafrazând versurile din "The Raven", cã nu-l vom putea uita niciodatã. "Nevermore".
