Nadejda îl urmãrea de mult timp pe scriitorul Ivan. Timid, tãcut, retras, cu o înfãţişare de model, dar cu un comportament de individ care nu se poate adapta niciunei norme sau conduite îndeobşte acceptate, un om în afara societãţii şi a regulilor sale.
Ivan era o enigmã pentru ea, dar îl iubea în secret.
Într-o dupã-amiazã de toamnã, şi-a fãcut curaj şi, dupã ce a asistat la lansarea unui volum al acestuia, pe când îi cerea autograful i-a propus sã se întâlneascã la o cafenea, pentru a se cunoaşte mai bine.
Puţin surprins, Ivan a ridicat uşor din sprâncene, a mirare, dar în cele din urmã a acceptat.
- Şi? Eşti cãsãtorit?, a plusat Nadejda, dupã ce discutaserã despre una dintre nuvelele lui.
- Da. De mult timp şi pentru totdeauna, rãspunse Ivan, enigmatic.
- Cum o cheamã?
- Cum sã spun... începu bãrbatul, încurcat. Ea nu are nume. Domneşte peste întinderile unde zãpada este veşnicã, unde crivãţul îngheaţã tot în calea sa. Acolo, fulgi mari se aştern peste chipuri, peste ferestre, peste morminte. Acolo, o singurã secundã înseamnã eternitatea...
- Foarte poetic, rosti Nadejda în timp ce sorbea din ceaşca cu cafea aburindã. Dar încã nu reuşesc sã desluşesc tâlcul poveştii tale.
- Ştii care e culmea? rosti Ivan în timp ce sorbea, la rându-i, din ceaşca cu cafea. Cã nici eu nu l-am descifrat în totalitate. Am de purtat o pecete şi un destin – dar care anume mi-e destinul, nu pot spune nici eu.
- Şi? În rest? Cum îţi petreci timpul?
- Hm. Ca tot omul. Citesc, scriu, mã uit la meciuri, mã plimb prin parc. Nu e mare lucru.
Fata tãcu câteva momente, nesigurã. Îi venea sã-şi treacã degetele peste ale lui, dar se abţinu.
Dupã vreun sfert de orã, se despãrţirã. Nadejda avea însã acum telefonul lui, şi rãmase stabilit cã or sã mai vorbeascã.
*
Acasã, Nadejda se întinse pe pat şi începu sã viseze. Purtatã de o sanie cu reni, departe, tot mai departe, prin zãpada albã, cu vitezã mare, din ce în ce mai mare, mergând prin ţinuturile magice descrise de Ivan...
Oare existã vreo diferenţã între soarta ei, Nadejda, fata unei balerine ruse, şi a tuturor femeilor din lume?
Începe cu visurile copilãriei, apoi trece la adolescenţã şi la fiorii primei iubiri, pe urmã îşi construieşte o carierã, un drum în viaţã, şi tot aşa, pânã la anii maturitãţii. Viseazã la dragostea unui bãrbat, care s-o cucereascã, s-o plimbe, sã aibã grijã de ea, îşi întemeiazã o familie, gustã din cupa amarã a decepţiei când copiii n-o mai ascultã sau când soţul o înşalã, în cele din urmã îmbãtrâneşte şi începe sã meargã în baston...
Nadejda strânse cearceaful cu putere şi începu sã plângã uşor.
Viaţa ar fi putut fi atât de simplã... rosti, în timp ce uda, tot mai puternic, perna cu lacrimile sale.
*
Ivan ieşi de la teatru îngândurat. Ce reprezentaţie! Ce actori!
Dar acum trebuia sã ia parte la reprezentaţia vieţii sale.
Şi nu ştia, nici el nu ştia cum se va termina aceasta...
Îngândurat, bãu un pahar de vin şi privi pe fereastrã. Ningea cu fulgi mari, frumoşi, ca în vremurile adolescenţei.
Peste puţin timp, primi un telefon de la Nadejda.
- Bunã! Te deranjez?
- Nu, fireşte... Nu e nicio problemã.
- Ne-am putea întâlni tot acolo?
- Sigur. În 20 de minute sunt la cafenea, rosti Ivan, apoi închise.
Tot drumul s-a gândit la soartã, fãrã sã înţeleagã însã cine şi când determinã cursul acesteia.
Peste puţin timp, s-au aşezat la mese. Nadejda avea un decolteu destul de îndrãzneţ şi zâmbea.
- Ştii, începu Ivan, în timp ce gusta cafeaua, am impresia cã participãm la un joc ale cãrui reguli nu le cunoaştem. Ne naştem, trãim, suferim, murim... În numele cui? Eu, Ivan, în afarã de calitatea de a fi scriitor sau de a participa la reuniuni, am un destin. Destin implacabil legat de ţinuturile unde iarna este eternã, de acele şoapte reci ale unei mirese nenuntite, pe care încã mã întreb dacã am cunoscut-o cu adevãrat vreodatã...
- Povesteşte-mi despre ea.
- Privirea ei este hipnoticã, atingerea ei este glacialã... Nicãieri nu am întâlnit atâta pasiune într-o fiinţã care nu pare a aparţine acestei lumi. Pe plaiurile iernii eterne, acolo unde niciun muritor nu a îndrãznit pânã acum sã se aventureze, este domnia ei, Crãiasã a zãpezii timpurilor noastre, Reginã a nopţii fãrã sfârşit.
- Dar de ce tu? De ce ea?
- Exact asta nu înţeleg nici eu. O pasiune morbidã, distrugãtoare, dar inextricabilã. Un destin pe care nu mi l-am ales. Nadejda... rosti Ivan, cuprins brusc de patimã, eu sunt cãsãtorit cu Moartea...
Puse ceaşca jos şi privi, ca hipnotizat, prin fereastrã, fulgii mari care cãdeau neîncetat.
Dupã puţin timp, îşi luarã din nou rãmas bun.
*
Ajuns acasã, Ivan îşi aminti din nou ţinuta fetei cu care se întâlnise şi fu cuprins de o dorinţã trupeascã nestãvilitã.
O fi el scriitor, o fi el atras într-o capcanã letalã de un destin de neînţeles, dar îşi doreşte, mãcar pentru câteva ore, sã danseze alãturi de aleasa sa, sã-i simtã trupul fierbinte, sã-i guste buzele trandafirii şi moi...
Ore ale infinitului, de asemenea. Poate orele conceperii unui urmaş, care sã ducã povestea sa, a lui Ivan, mai departe – povestea sa şi a omenirii, totodatã.
Bãu din nou din paharul cu vin şi aţipi.
Visã cã era pe plaiurile Iernii eterne, cã mergea cu o sanie trasã de reni cãtre un Castel Îngheţat, apoi, dupã un timp, s-a fãcut linişte. A intrat în prima încãpere a castelului şi a privit sculpturile în gheaţã care pãreau, aproape de milenii, cã îl aşteaptã.
S-a uitat pe fereastrã şi i s-a pãrut, în mod ciudat, cã soarele iernii, deşi vizibil, este gol.
El, Ivan, în faţa destinului. El şi un soare gol.
*
A mai vorbit cu Nadejda, s-au întâlnit la aceeaşi cafenea, un loc ce începuse sã-i devinã familiar, aşa cum microbistul se obişnuieşte cu stadionul sau melomanul cu sãlile de concert.
Încotro se îndreaptã, oare? Viitorul îi este scris în stele?
Pânã la urmã, a conceput o scrisoare cãtre Nadejda, care devenise tot mai insistentã.
"Dragã Nadejda,
Mã tem cã va trebui sã punem punct întâlnirilor noastre. Nu fiindcã nu aş mai vrea sã te vãd sau pentru cã aş dori sã mã dedic în totalitate scrisului.
Te plac. Dar am o soartã care nu-mi aparţine, o datorie care este scrisã cu slove de gheaţã într-un castel magic. O datorie a damnãrii eterne, un ultim dans cu consoarta mea, cea care nu zâmbeşte niciodatã, cea care, cu suflul ei îngheţat, mi-a pecetluit destinul.
Or, ce final ar putea avea povestea noastrã, a unui scriitor şi a fetei unei balerine, între douã vârste, dar încã tineri şi atrãgãtori amândoi? Ce s-ar putea întâmpla între noi altceva decât între bãrbaţii şi femeile din toate timpurile?
E mai bine sã pun punct aici, înainte ca vreunul dintre noi sã înceapã cu adevãrat sã sufere.
Am sã-ţi pãstrez imaginea delicatã mereu în amintire.
Cu preţuire, Ivan".
Cu inima îndoitã, a coborât la oficiul poştal din apropiere şi a expediat scrisoarea. Trebuia sã se întoarcã acasã şi sã doarmã, se simţea epuizat.
*
În noaptea aceea, a visat cã peste lume a plouat cu picuri mari, limpezi.
Soarele şi-a fãcut apariţia, dogoritor, şi pe sute de kilometri pãtraţi zãpada s-a topit.
Pãsãrelele au început sã cânte, vestind sosirea primãverii, râurile au curs neîntrerupt şi el, Ivan, a bãut apã proaspãtã, de izvor, aproape mântuindu-se.
Ce minunãţie!
Primãvara, ca o adiere.
Soarele. Divinul.
Eliberarea sufletelor noastre.
Ivan s-a trezit, respirând precipitat.
Încã mai auzea susurul izvoarelor şi trilurile pãsãrelelor.
A luat imediat telefonul şi a sunat-o pe Nadejda.
"Alo... Nadejda...
Ieri am expediat prin poştã o scrisoare în care îţi spuneam cã vreau sã nu ne mai vedem.
Iartã-mã, am fost un prost.
Nadejda, te iubesc. Te iubesc aşa cum un bãrbat îşi iubeşte femeia, vreau sã fim fericiţi împreunã şi sã avem copii...
Trebuie sã ducem povestea mai departe.
Nadejda, eu vreau sã...".
Dar nu mai putu sã continue. Inima îi bãtu neregulat, simţi o ghearã cum îl cuprinde şi se prãbuşi, gâfâind spasmodic, la podea.
Înaintea celui mai important moment, Ivan fãcu infarct şi muri.
Unii ar putea spune cã şi-a împlinit destinul, acel destin pe care nu îl înţelesese pe tot parcursul existenţei sale.
Acel destin legat de un loc magic şi de un ultim dans.
*
Ivan se trezi, ca dintr-un somn prelung. Numai cã nu îşi mai simţea trupul, nu mai putea merge cum o fãcea în mod obişnuit, simţea cã existã doar cu spiritul sãu.
Era pe plaiurile Iernii eterne, în Castelul îngheţat.
Vântul bãtea cu putere şi în ferestre se depusese chiciura.
Era o linişte de mormânt, nu se auzea nimic în afara vântului care viscolea zãpada de afarã.
În încãpere intrã Crãiasa, purtând un sceptru de gheaţã şi înaintând majestuos cãtre centrul sãlii.
Ivan (sau ce mai exista din el) o privi cu atenţie.
I se pãru cã seamãnã cu Nadejda.
Afarã vântul bãtea în continuare, cu putere.
