Zeiţã Aditi, am ştiut întotdeauna cã tu eşti creatoarea Samsarei, cã dincolo de tine nu mai existã nimic.
Linişte... O linişte atât de adâncã, sacrã, etericã... Vis şi realitate, magie, tãcere...
Niciodatã nu voi putea pãtrunde pe acest tãrâm, nu va mai fi loc de altceva în afarã de adoraţie, de fascinaţie a interzisului...
Mã simt ca un biet muritor ameţit de un dans ritualic, vãzând temple şi auzind susurul izvoarelor. Îmi odihnesc tâmplele pe dalele de marmurã albe, reci, închid ochii şi încerc sã nu mã mai gândesc la nimic, dar ştiu cã nu sunt liber, cã nu voi fi niciodatã liber, fiindcã tocmai atunci aud chemarea ta, strigãtul tãu celest ce se împleteşte cu cel ancestral...
Suma, începutul şi sfârşitul şi, în acelaşi timp, contrariile.
Nu este loc pentru iubire de muritor, nu este loc pentru pasiune carnalã, am ştiut încã de la început asta - şi totuşi, chiar dacã nu aş îndrãzni niciodatã sã te pângãresc cu atingerea mea, îmi plãtesc cu brio tributul condiţiei de fiinţã muritoare, fiindcã vreau sã fiu, într-un fel, împreunã cu tine, sã pãtrund în lumea ta, unde întinderea nemãrginitã a vãzduhului, strigãtele pãsãrilor din înaltul cerului şi eternul ciclu al naşterii, morţii şi renaşterii reprezintã totul, acapareazã clipa, îngheaţã în clipã aşa cum niciunui muritor nu îi este îngãduit sã ştie, şi totuşi eu vreau sã ştiu, sã simt, sã plâng...
Te ador, Aditi, aşa cum nimeni nu te-a adorat vreodatã, însã de ce m-ai trimis aici, în acest trup, în acest timp limitat, dorindu-mi, fatidic, sã-mi depãşesc condiţia, sã plutesc între esenţele Universului, sã mã eliberez, sã zbor...
Nu, nu voi spune, aşa cum altul ar fi tentat, poate, sã o facã, "Ucide-mã sau elibereazã-mã. Acum!", fiindcã ştiu, în sinea mea, cã celãlalt "eu", cel de dincolo, îţi aparţine, face parte din planul tãu mãreţ de reconstrucţie a lumii, am venit aici fiindcã, probabil, am vrut şi eu, alãturi de voinţa ta atotputernicã, în schimb voi rosti, tremurând, sfâşiat, descompus: "Dã-mi timpul tãu!". Nu, nu puterea ta, fiindcã ştiu cã pe aceea nu o voi putea avea orice aş face, sunt prea neînsemnat pentru asta, nu trupul tãu, fiindcã sunt un sãrman pãcãtos, nu numele tãu, pentru cã este unic, ci timpul tãu...
Doar ştii, zeiţã Aditi, mamã eternã, început şi sfârşit, perfecţiune întrupatã, stãpânã a oceanelor şi cârmuitoare a vãzduhului, cã acel timp sublim, minunat, care se aflã dincolo de noi, acel timp special care reprezintã eternitatea, acel timp care îngheaţã clipa ne va aparţine, în final, tuturor, vom fi parte din el şi va fi parte din noi...
Acel timp imaculat în care zeii au adormit pentru o clipã, revãrsându-şi un zâmbet larg asupra omenirii, acel timp universal, acea magie a absolutului...
Acel timp va fi şi al meu, acel timp mã va elibera, dupã secole de suferinţã...
În acest trup, nu mai am rãbdare, sufãr, mã sting, mã descompun, dar am intuit, vãzându-ţi mãreţia, cã Timpul este poarta cãtre lumea de dincolo, cã singurul jurãmânt care mã va aduce în faţa ta este acela de a fi credincios atât clipei, cât şi eternitãţii...
Aditi, zeiţa mea, zeiţa tuturor, mamã şi entitate supranaturalã, început şi sfârşit...
Mi-ai dat timpul, rãgazul necesar pentru a-ţi spune toate acestea...
Şi, deşi prizonier în continuare, îţi mulţumesc...
|
