...Încã de la primii paşi pe care i-am fãcut în viaţã am intuit cã sunt altfel decât ceilalţi. Cã nu mã regãsesc în preocupãrile, gusturile şi aspiraţiile lor, cã sunt construit în mod diferit.
Nu am ştiut atunci şi nu ştiu nici acum cu certitudine care este drumul meu, în afarã de a scrie. Încã mai caut. Dar trebuie sã existe un sens nu numai al trecerii mele pe acest Pãmânt, ci un sens comun, compus din câteva miliarde de sensuri corespunzând fiecãrei existenţe individuale.
Desigur, am trecut şi eu prin faza ascultãrii de hituri muzicale la modã, a urmãririi derby-urilor gen Dinamo-Steaua, a comentariilor (sau mãcar gândurilor) ireverenţioase apãrute spontan la vederea unei fete ce purta minijupã.
Dar ceva mã împiedica sã merg mai departe, sã îmi construiesc o existenţã aşa cum colegii sau prietenii mei erau dispuşi sã o facã.
În prezent, aproape cã l-am ucis pe acel adolescent rebel - ca toţi adolescenţii -, însã în realitate teribil de închistat în dogme, predestinat sã ajungã la fel cu toţi ceilalţi, de parcã ar fi fost imprimat într-o matriţã.
Ascult alt gen de muzicã decât majoritatea, mã uit la altfel de filme decât majoritatea, am altfel de devize şi chiar altfel de vicii decât ei.
Nu pot înţelege cum cineva îşi poate pierde vremea turnând în el litri întregi de bere sau luându-se la bãtaie cu suporterii adverşi nu pot pricepe cum golanii se amuzã încercând sã agaţe fete pe stradã fluierându-le, iar dacã cumva reuşesc, mã întreb şi eu ce fel de fete sunt acelea pe care au reuşit sã le agaţe.
Mã fascineazã în schimb muzica de ambient a artiştilor independenţi (şi nu cea produsã de industria muzicalã), ca şi cea dark neoclassic, farmecele interzise ale adolescentelor care, îmi imaginez eu, ar citi Pessoa sau Kafka sau Nichita Stãnescu, dar în acelaşi timp ar tânji dupã o poveste de iubire unicã, ca sã nu mai vorbesc de fiorii de nedescris pe care îi simt când aud numele ciupercilor magice, deşi nu am consumat niciodatã şi nici nu am de gând.Dar e chestie de stil, de busolã interioarã, sã alegi astfel de pasiuni şi astfel de vicii în locul celor enumerate mai sus.
...Da, l-am ucis pe acel adolescent care asculta Boney M, se uita la fotbal şi tânjea dupã intimitatea femeilor mãritate.
Ce caut însã, cu adevãrat?
Sunt uneori cinic, deseori ireverenţios, pot apãrea ca un tip mai mult decât bizar celor din jurul meu, cu care viaţa (sau soarta) a decis sã convieţuiesc.
Nu vreau sã jignesc, dar o fac în mod indirect.
Însã la fel de adevãrat este cã sunt profund dezorientat. Vreau sã ştiu ce caut cu adevãrat şi dacã voi gãsi vreodatã acel ceva.
*
În principiu, respect pe oricine care îşi face datoria aşa cum trebuie. Îl respect pe fierarul betonist sau pe sudor în primul rând fiindcã face ceva ce eu nu aş putea face niciodatã. Nici el nu ar putea scrie, dar nici eu nu aş putea turna materiale sau suda.
Or, societatea are nevoie şi de una, şi de cealaltã, şi de muncã fizicã, şi de muncã intelectualã. O lume, în ansamblul ei, nu poate progresa dacã o laşi doar în voia ficţiunii literare, dupã cum nu poate progresa nici dacã nu are clãdiri sau tuneluri de metrou.
Chiar mã uitam cu admiraţie la muncitorii care lucreazã pentru un pasaj în cartierul în care locuiesc. În fond, ei au o muncã mult mai grea decât a mea. Şi, repet, îi respect pentru asta.
Dar în momentul în care un muncitor sau un ţãran sau un bãiat de cartier îşi face cont pe Cinemagia şi spune cã Darren Aronofsky sau David Lynch sunt regizori slabi, în timp ce actorii dotaţi în principal cu muşchi sunt "actori de clasã", în momentul în care acelaşi individ se duce la crâşmã şi bagã mâna sub fusta chelneriţei sau se ia la bãtaie cu unul care l-a jignit, sau se etaleazã în public cu Dobermann-ul sau Pitbull-ul (de care nu se ştie sigur dacã are cu adevãrat nevoie), şi aşa mai departe, atunci fireşte cã nu îl mai respect, ba chiar îl detest. Cum sã meargã înainte societatea cu aşa ceva? Cum sã progreseze moral? Cum sã evolueze?
(Fireşte, nu toţi cei din categoriile amintite sunt aşa. Unii mai au bun-simţ sau discernãmânt. Dar alţii, nu).
În fine. Divaghez.
...Stau, întins pe spate, cu ochii închişi, ascultând muzicã de ambient şi imaginându-mi cã am pãtruns în lumea ciupercilor magice, simt cã plutesc, cã mã aflu undeva deasupra Pãmântului, vãzând de acolo, ca din avion, ţãri, oraşe şi construcţii impozante, precum Turnul Eiffel, am impresia cã pot cãlãtori în timp, cã îl întâlnesc pe Pessoa, cã vãd regi şi prinţese şi paji la serate de epocã, cã mã dedublez, nemaiştiind cine sunt...
...Şi toate acestea, atât pentru a uita, dar mai ales pentru a şti. Pentru a afla.
Fiindcã mã aflu, aş putea spune dintotdeauna şi pentru totdeauna, în cãutarea adevãrului absolut, a sensului suprem al existenţei.
Fireşte, ştiu cã nu au reuşit nici marii filosofi, şi nimic nu mã îndreptãţeşte sã cred cã eu voi avea câştig de cauzã, mai ales cã de fapt nu am studii de filosofie.
Dar, în acelaşi timp, pot încerca, fiindcã nicãieri nu stã scris: "Ţie îţi este interzis sã cucereşti Everestul".
*
...Îmi imaginez lucruri care nu s-au petrecut niciodatã în realitate.
De pildã, dupã cum am mai spus, uneori cred despre mine cã am pãşit pe o poartã aparent interzisã muritorilor şi cã atunci aş vedea mai mult decât Poe, mai mult decât Baudelaire, mai mult decât Lewis Carroll, cã universuri întregi mi s-ar deschide, cã fantasticul s-ar îmbina cu realitatea într-un mod aproape mistic, magic, pentru a-mi oferi cheia mult-cãutatã, rãspunsul mult-aşteptat. Aş vedea albastrul de nedescris al cerului, aş auzi vuietul mãrii, aş şti cã eu sunt cel ales...
...Dar, fatal, mã prãbuşesc, fiindcã totul nu este decât o iluzie. O plãsmuire a minţii fãrã valoare de autentic, o himerã sortitã sã rãmânã veşnic intangibilã.
Alteori, intersectându-mã cu liceanca ce locuieşte în blocul de vizavi, îmi imaginez fie cã ar lua naştere între noi o poveste de dragoste unicã, tulburãtoare, magicã, demnã de "Suferinţele tânãrului Werther", de Goethe, ce ar cuprinde întâlniri în parc, sãruturi smulse pe furiş, buchete de flori, ode închinate iubirii, cãderi în abis şi ascensiuni în Paradis, fie, mult mai banalã, dar nu lipsitã de patos aventurã, în care ne-am retrage într-o camerã de hotel, în cãutarea, dincolo de plãcere purã, a aceluiaşi adevãr...
...Fireşte, e o altã iluzie, fata în cauzã nici mãcar nu ştiu dacã a remarcat existenţa mea, deşi eu am dorit-o de atâtea ori...
În fine, uneori am impresia cã în timp ce citesc pasaje din opere literare mai mult sau mai puţin de referinţã, ascultând în cãşti acea muzicã de ambient sau dark neoclassic care mã fascineazã, încercând imposibilul, se produce o asociaţie de idei nemaiîntâlnitã, are loc o revelaţie, şi atunci ştiu, cu o certitudine pe care numai nebunii şi artiştii o au (eu fiind, poate, în egalã mãsurã, un biet nebun şi un artist neînţeles) cã am aflat adevãrul, cã am intrat în posesia acelei chei, a acelei certitudini, şi cã nu voi întârzia, desigur, în a o face cunoscutã semenilor mei, pentru a clãdi, împreunã, deceniul urmãtor pe o bazã mult mai solidã decât tot ce s-a construit pânã în prezent...
...Purã imaginaţie, desigur. La fel ca şi cuadratura cercului sau elixirul nemuririi. Bietul nebun şi sãrmanul artist, contopiţi în aceeaşi fiinţã, dezamãgiţi, striviţi de neputinţã, de inutilitate, de fatalism al existenţei... Fac o reverenţã în faţa publicului şi plâng, plâng, plâng înainte de cãderea cortinei...
*
Trebuie sã existe o cale. O fisurã în acest mecanism infernal care ne spune cã suntem doar ceea ce suntem sortiţi sã fim, fãrã posibilitatea de a înţelege întregul, de a cunoaşte adevãrul.
Asceza mi s-a pãrut a fi un prim pas foarte important în atingerea acestui ţel - şi asta mai mult intuitiv, fãrã a putea explica foarte clar de ce credeam acest lucru.
Poate cã aveam, în subsidiar, impresia cã divinitatea ne cere sã rãscumpãrãm ceva pentru a ne oferi o cheie pe care am pierdut-o demult. O cheie care, mai mult ca sigur, se aflã în posesia ei, nu şi a noastrã.
Şi atunci am fãcut primii paşi în acest sens.
Desigur, nu cãtre o ascezã totalã, autenticã, aş fi nebun dacã aş afirma aşa ceva. O astfel de stare o puteau atinge doar cãlugãrii şi iniţiaţii.
Ci ceva mai pe mãsura puterilor mele.
Mai precis, am abandonat pentru totdeauna viziunile presupuse a veni de la o anumitã specie de ciuperci, am lãsat la o parte chiar şi paharul de vin roşu pe care îl mai consumam din când în când, m-am strãduit din rãsputeri sã mi-o scot definitiv din cap pe fata din blocul de vizavi, oricât de greu mi-ar fi venit acest lucru, am înlocuit muzica de ambient cu ceva încã şi mai inofensiv, ba chiar am ascultat şi cântece religioase.
Au trecut luni, apoi mai bine de un an pânã am reuşit sã mã dezbãr de vechile obiceiuri, sã mã abţin de la tot ce m-ar fi putut deturna de la asidua mea cãutare, sã pãşesc pe o cale care era, practic, nouã pentru mine.
Dar în cele din urmã am fãcut-o cu succes.
M-am izolat de lume cvasitotal, ieşeam doar la cumpãrãturi şi la bisericã.
Dar, surprizã! Deşi consideram cã mã achit cum se cuvine de datorie, divinitatea nu mi-a deschis nicio altã poartã, nu mi-a oferit rãspunsul mult-aşteptat.
Bine, nu în sensul cã aş fi fãcut vreun târg, ştiam cã nu am dreptul acesta, cã nu aşa se pune problema, dar cu înţelesul cã mã purificam cât puteam mai mult pentru a putea recepta rãspunsul corect.
Însã acesta întârzia sã vinã.
*
...Sunt toate acestea halucinaţiile unui scriitor damnat?
Nu, nu în totalitate.
Au fost, la început.
Dar de când am luat calea cãutãrii divinitãţii, lucrurile s-au schimbat cu adevãrat.
Şi atunci, de ce nu vine rãspunsul?
Am mai încercat ceva.
Dupã ce am cãutat în cãrţi de literaturã, în studii filosofice, în Biblie, m-am retras, pentru un timp, într-o peşterã, pentru un soi de trãire misticã, în cãutarea aceleiaşi revelaţii.
Am stat acolo zile în şir, negândindu-mã decât la naturã, la spirit şi la Dumnezeu. Ieşeam din când în când pânã la gura peşterii, pentru a vedea cerul şi razele soarelui, apoi mã retrãgeam din nou înãuntru.
Meditam şi cãdeam ca într-un soi de transã, uitam de existenţa mea, de trecut, chiar şi de corpul care îmi pãrea ca o inutilã povarã.
Mi se pãrea cã vãd spiritele marilor iniţiaţi plutind deasupra omenirii.
Însã am rãmas tot fãrã rãspuns.
Cine sunt, poate cã am dreptul, totuşi, sã ştiu cine sunt, murmuram pierdut, temându-mã cã aş putea redeveni scriitorul bântuit de orgoliu şi de nonsens, deturnat de la meditaţiile sale de viziuni magice sau de nurii unei fete pe care nu o cunoşteam.
Au trecut astfel încã doi ani, timp în care am rãmas ferm pe poziţii în a nu redeveni cel care fusesem odatã, însã nici revelaţia doritã nu s-a produs.
În cele din urmã m-am resemnat, spunându-mi cã am încercat ceva imposibil, cã m-am avântat cãtre Everest fãrã a avea mãcar minimum de resurse tehnice sau de hranã. Şi, chiar când începusem sã mã gândesc deja la dispariţia mea, la încheierea aventurii pe acest Pãmânt, ceva s-a schimbat.
(Am aflat lucruri noi şi interesante, dar mereu am simţit cã lipseşte ceva).
Care e adevãrul?, m-am întrebat, cu disperare aproape, incapabil sã decriptez enigma.
În cele din urmã, m-am adresat divinitãţii.
"Sãrmani muritori, mai întâi eliberaţi-vã de pãcate, şi abia apoi veţi putea afla adevãrul", a venit rãspunsul.
"Bine, dar am renunţat la tot - la bunuri materiale, la putere, la plãceri trupeşti. Am spus şi rugãciuni. Ce sã mai fac?".
"Sã ştergi cu adevãrat trecutul", mi s-a rãspuns.
Am cãzut într-un soi de transã, apoi mi-am amintit. În tinereţe, mânat de impulsuri ardente şi aflat sub influenţa unei bãuturi, agresasem un tânãr care dispreţuia cãrţile şi asculta muzicã de petrecere, unul din acea categorie pe care o detestam atât, sumar descrisã la început. "Tu nu meriţi sã trãieşti", îi spusesem, apoi îl lovisem cu o bâtã pânã îl lãsesem inconştient, într-o baltã de sânge. Fusese cât pe-aci sã-l omor, dar scãpase cu viaţã.
Acum de-abia îmi dãdeam seama cã nu fãcusem decât sã repet greşeala celor pe care îi dispreţuiam, cã încã mai aveam ceva animalic în mine, cã alesesem sã plãtesc "cu aceeaşi monedã".
De asemenea, am mai descoperit cã aveam pe braţul drept un tatuaj cu numele lui Raskolnikov.
Terifiat, m-am adresat divinitãţii: "Iartã-mã, Doamne, cã n-am ştiut ce fac. Lovindu-l pe el, Te loveam pe tine, acum de-abia îmi dau seama. Mã cãiesc sincer".
"Nimeni dintre muritori nu e fãrã pãcat. Şi nimeni nu poate afla încã Marea Tainã. Dar poţi reţine cã Adevãrul se aflã numai în Iubire".
Nimeni, desigur, nu e fãrã pãcat.
Ştiusem aceasta, dar îmi ştersesem din memorie tot ce m-ar fi putut împovãra.
Încã mai e timp.
Desigur, rãspunsul era, poate, mult prea simplu, de aceea mi se pãruse atât de complicat.
Adevãrul se aflã în Iubire.
Adevãrul este Iubire.
Adevãrul absolut este Iubirea necondiţionatã.
Restul e deşertãciune.
Încercare a Infernului şi halucinaţie.
Dostoievski o ştia...
*
De-abia dupã ce am ajuns aici mã voi putea naşte din nou.
Fãrã sã mã mai tem de adâncurile abisale ale propriului suflet.
De-abia dupã aceastã revelaţie voi da un nou sens tatuajului cu Raskolnikov.
Fãrã a mã teme cã voi ucide în numele dreptãţii.
De-abia dupã aceste cuvinte voi ridica damnarea ce s-a abãtut asupra numelui de scriitor.
Fãrã, însã, a abandona scrisul...
E un crez pe care nu îl voi trãda niciodatã.
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Mulţumesc pentru impresii. Sigur, nu ne naştem pentru a şti - dar suntem atraşi de mirajul cunoaşterii şi al accederii la adevãrul absolut la fel cum fluturele este atras de lumina lãmpii. Bine zis cã â€Ajungem sã fim numai atunci când, indiferent de situaţie, suntem noi înşineâ€. De fapt, ne naştem pentru a deveni. Ce devenim - depinde de alegerile noastre.
Nu ne naştem pentru a şti. Scopul vieţii mundane este de â€a fiâ€. Omul are trei etaje/etape fiinţiale: A avea, a pãrea şi a fi. Ajungem sã fim numai atunci când indiferent de situaţie, suntem noi înşine, nu cum vrem sã pãrem în faţa celorlalţi. â€Eu sunt cel ce sunt†le spune Iisus ucenicilor sãi. Discuţia e lungã, mult prea lungã sã facã mãcar subiectul unei singure cãrţi. Dar, drumul cunoaşterii sinelui deteminant, al â€supra-elui†este frumos şi interesant. În felul l
