...A intrat de fiecare datã într-un rol.
A jucat, a râs, a plâns, chemat la marele joc al vieţii.
A urcat pe scenã, tremurând de emoţie, o emoţie purã, aproape adolescentinã. Fiindcã a fãcut-o de fiecare datã pentru voi.
Voi, cei mulţi, spectatorii. Admiratorii. Oamenii.
Şi a fãcut-o în numele artei. Cãci ce este mai sublim decât arta, ce ne cheamã cu cântec de sirenã pentru a ne smulge din vieţile noastre banale, din cotidianul absurd, pentru a ne ridica pe cele mai înalte culmi, pentru a ne ajuta sã respirãm aerul înãlţimilor?
Pentru a ne face sã fim asemeni zeilor?
Ce dã culoare vieţii, ce conferã farmec dimineţilor triste, înceţoşate, în care ne-am pierdut identitatea, în care ne-am rãtãcit faţã de noi înşine?
Ce altceva decât arta?
...Un rol. Un rol de saltimbanc trist, de clovn care trişeazã pentru a smulge un zâmbet copiilor din primele rânduri.
Un rol de soţ furios, de corporatist blazat, de pianist sinucigaş.
Un rol în care poţi fi oricine şi poţi face orice, un rol care te ajutã sã ieşi în afara timpului, sã îţi ridici ochii cãtre Infinit, chiar dacã eşti doar un sãrman prizonier al planetei Pãmânt.
Zâmbeşti, râzi, plângi, tremuri, visezi. Fiindcã este rolul vieţii tale, în care urmezi o carierã, iubeşti o femeie, devii pãrinte, urci pe un munte, te închini într-o bisericã.
Simplu, natural, fãrã emfazã - şi totuşi atât de complicat.
Fiindcã rolul vieţii este cel mai greu.
...Un rol. Un rol în care te iei la întrecere cu destinul, în care pãşeşti, de pildã, pe o scenã de teatru, transfigurat, ardent, divin.
Cerurile se deschid deasupra ta, dar în egalã mãsurã stai pe o trapã care duce cãtre Iad.
Aceasta ne este condiţia de muritori imperfecţi, supuşi pãcatului, viciului, blestemului. Chiar dacã avem, de multe ori, aspiraţii celeste.
Suspendaţi între Cer şi Pãmânt, iubind şi urând.
Sperând şi deznãdãjduind.
Dând viaţã şi ucigând.
O scenã, da, o scenã!
Întreaga butaforie pentru artist, vã rog!
Acum, cãci actorul nu poate sã mai aştepte.
El se aflã pe Pãmânt cu o misiune, o misiune înaltã, nobilã, în care spiritul dominã, iar poverile trupului conteazã prea puţin...
Misiunea de a face lumea sã zâmbeascã dupã Hiroshima.
Sã renascã, sã fie vie, sã iubeascã.
Chiar şi dupã un Holocaust.
Sã vã facã mai buni, pe voi, spectatorii, dar în egalã mãsurã sã se înalţe şi el însuşi, artistul aflat în misiune. Fiindcã este un proces viu, interactiv, şi nu o demonstraţie.
Fiindcã actorul iubit de Dumnezeu vã iubeşte, la rându-i, nespus de mult.
Pe voi.
Voi, cei mulţi, spectatorii. Admiratorii. Oamenii.
Vrea sã vã dãruiascã dreptul la eternitate.
...Un rol. Cãci ce este un rol, decât speranţã?
Dar ce este speranţa?
Acel resort tainic, intim, care ne face sã zâmbim chiar şi dupã ce am fost batjocoriţi.
Acea minune, acea magie.
Speranţa este, poate, un fel de paşaport cãtre o fericire pe care nu ştim sigur dacã o vom atinge, dar undeva în interiorul nostru credem cã o meritãm.
Şi ea ne ţine în viaţã.
Pentru a duce povestea mai departe, pentru a perpetua o specie care a ştiut sã guste şi sublimul, nu doar decadenţa.
Acel simbol cu care omul a înfruntat moartea.
...Avem nevoie de o poveste specialã pentru a trãi, de o fabulã modernã, fiindcã altfel, încrâncenaţi, crispaţi, falşi, ne vom rãtãci în nimicnicia existenţelor noastre fade, ne vom pierde propria identitate.
Avem nevoie de reprezentaţia artistului şi de scena de teatru, de sala de cinema, de galeria de picturã, de bibliotecã, pentru a evada în eternitate...
Avem nevoie de el, aşa cum şi el are nevoie de noi.
Fiindcã fãrã noi, e ca un peşte ieşit în afara apei.
Se sufocã, nu poate sã trãiascã.
Dar ce au fãcut oamenii?!
Şi-au vândut sufletele pe nimic, au deviat de la misiunea lor iniţialã, şi-au trãdat eul.
Pentru bani, pentru funcţii, pentru interese meschine.
Pentru lucruri atât de mãrunte şi de trecãtoare, încât n-ar merita efortul nici mãcar sã le aminteşti.
Dar ei asta au fãcut. S-au închinat diavolului, s-au vândut, au sacrificat totul pe altarul banului şi al puterii deşarte.
Au apãrut noi generaţii, îndreptate cu bunã-ştiinţã cãtre asta, desensibilizate, mercantile, egoiste.
Totul, pentru “a te realiza în viaţãâ€.
Dar ce înseamnã, cu adevãrat, a te realiza?
N-aţi înţeles.
Iisus n-a avut nici dolari, nici funcţii.
Şi a fost cel mai bogat om din lume.
Atât de bogat, încât ne-a lãsat şi nouã pentru mai bine de douã milenii din preaplinul înţelepciunii sale.
...Ce aţi putut sã faceţi?
L-aţi sacrificat pe artist pentru târfã, pentru patron, pentru bancher.
Aţi ucis mitul nemuririi pentru gloria deşartã.
...Iatã, actorul pãşeşte, plângând, pe scenã.
Plânge în hohote, se zguduie de atâta plâns.
Fiindcã e ultimul sãu rol.
Cel mai greu şi cel mai important dintre toate.
A iubit odatã cu voi, a pus pasiune în tot, în atingerea femeii, în escaladarea muntelui, în vuietul stadioanelor... A râs şi a plâns, fiindcã nu e altceva decât un om, ca şi voi. A simţit, a respirat, a dorit.
Însã acum a venit momentul de adio.
Trebuie sã lase în urmã aceastã lume imperfectã, pentru a se dedica eternitãţii, pentru a gusta magia absolutului.
Ultimul popas, eliberarea sunt ca şi cum ai decola cu un avion de pe o pistã: mai auzi pentru câteva momente huruitul motorului, dar apoi te îndrepţi cãtre azimuturi. Cãtre infinit.
Atât de mult ar fi vrut sã-i fiţi alãturi, sã vã ia şi pe voi!
Sã simţiţi împreunã aerul rarefiat al înãlţimilor în care se avântã vulturii!
Acum, el pleacã, cu o ultimã (şi delicatã) reverenţã.
Lasã în urmã o lume plinã de pasiune, dar şi de durere, încãrcatã de magic, dar şi de suferinţã.
Alte şi alte generaţii vin din urmã, cu noi mentalitãţi, cu noi obiceiuri.
Ce veţi alege? Eternul sau trecãtorul? Pasiunea sau cinismul? Iubirea sau egocentrismul?
Aţi râs, aţi plâns, aţi aplaudat la ultimul rol al artistului.
V-au impresionat transfigurarea sa, dãruirea, veridicitatea.
Aproape cã aţi fi vrut sã urcaţi şi voi pe scenã.
Aţi fost unanim de acord cã aceasta a reprezentat, cu adevãrat, capodopera, ceea ce transcende timpul, spaţiul, terestrul.
Aţi fi dorit, poate, şi un bis.
Dar niciunul nu a înţeles cã fãrã participarea voastrã, fãrã a arunca la coşul de gunoi al istoriei toate bunurile dobândite, pentru salvarea sufletului, fãrã profunda schimbare a eului vostru interior, actorul va avea cel mai mult de suferit.
Va intra în transã, apoi va rãmâne inert pe scenã, livid, golit de energie, muribund şi, mai presus de toate, neîmplinit. Fiindcã nu-şi va putea duce la bun sfârşit ultimul rol, cel mai greu şi cel mai important. Fãrã voi, îl va rata.
Şi totul va trebui luat de la început, de un alt actor.
Niciunul, am spus?
Iatã, acolo, parcã, în rândul al doilea...
Cineva a strâns în mâini biletul şi i-a promis artistului cã-l va urma.
Pentru cã ultimul rol trebuie sã fie cel mai frumos dintre toate.
|
