...Rãtãcit într-o mulţime de întâmplãri absurde, de discursuri stupide şi de inechitãţi strigãtoare la cer, torturat adesea de coşmaruri şi frapat atât de promiscuitatea strãzii, cât şi de vorbãria deşartã de pe posturile tv, m-am întrebat dacã toate astea au cu adevãrat vreun sens.
Am citit parţial Biblia, dar îmi pare o lecturã la fel de îndepãrtatã în timp şi de desprinsã de realitate ca şi scrierile lui Jules Verne. Un fel de "pe vremea aia, cine ştie, oi fi crezut cã...". Adicã, mai precis are un sens dacã admitem cã trãim orele din urmã ale Apocalipsei şi dacã în curând va veni Judecata de Apoi. Dacã este s-o luãm dupã cât înţelege omul sã se îndrepte cãtre mântuire şi sã nu mai pãcãtuiascã... partida e pierdutã dinainte.
Ştiţi ce n-am reuşit sã înţeleg niciodatã? Repet: absurdul.
Adicã nu de ce existã privitori de filme snuff, ci de ce (am auzit) unor astfel de împãtimiţi ai hãcuirilor li s-ar fi oferit varianta sã joace nişte actori în peliculele respective, ca sã nu mai moarã oameni, dar ei au refuzat. Ori îi taie ãluia beregata şi îşi dã ultima suflare pe bune, ori nimic.
Nu de ce existã trafic de droguri, ci de ce existã cazuri în care poliţia şi vameşii se fac complici.
Nu de ce existã Mafie, ci de ce se spune cã Toto Riina ar fi devenit primul mafiot din istoria Italiei care a ordonat sã fie ucişi femei şi copii.
Nu de ce existã crime, ci de ce existã torturã, de ce a fost inventat trasul în ţeapã...
Se pare cã dacã omul are posibilitatea de a pune în practicã ce îi trece prin minte, dacã are liberul-arbitru, toate acestea se petrec.
Or, aş putea încerca orice, în afarã de a le gãsi un sens.
*
...Promisiuni, promisiuni...
Am fost şi eu tânãr, am crezut în minuni, în magia rãsãriturilor de soare, în puritatea iubirii, în corectitudinea conducãtorilor.
Am fost un inocent.
Acum, nu doar cã am vãzut lumea în toatã oroarea ei, nu doar cã am ajuns sã nu mai aştept, practic, mai nimic de la viitor, dar – fãrã a fi decãzut – sesizez chiar în mine impulsuri contradictorii, fantasme interzise, o anumitã duplicitate în relaţia cu unii semeni, deşi, în esenţã, mã strãduiesc sã rãmân sincer.
Vã amintiţi ce a spus Dostoievski?
"Nu înţeleg cum de o fiinţã umanã caldã, distinsã şi plinã de candoare, cu mintea dezgheţatã şi o gândire superioarã, activã, porneşte în viaţã cu idealul Madonei şi sfârşeşte, în cele din urmã, cu pãcatul Sodomei în suflet".
(Citat din Fraţii Karamazov).
Exact. Mai bine de atât nu se poate spune.
Îmi imaginez cã bãtãuşii de cartier au fost şi ei prunci şi au bãut lapte cu biberonul, cã târfele de azi s-au jucat în copilãrie cu pãpuşile, cã liderii corupţi se uitau cu respect la pãrinţii şi bunicii lor.
Şi nu doar îmi imaginez, ci chiar aşa a şi fost.
Dar, dacã rezultatul final este cel pe care îl vedem cu toţii, la ce a folosit?
*
...Tot mai des citeşti cã se deschide focul la întâmplare în licee şi colegii, cã adolescentele sunt violate şi ucise, cã bãtrânii sunt batjocoriţi.
Unul dintre cele mai bune filme pe tema alienãrii societãţii moderne mi s-a pãrut "Asasini", regizat de Mathieu Kassovitz. Un film excelent, o hiperbolizare a violenţei şi a uciderii conştiinţei – care, însã, nu sunt deloc departe de adevãr. Dincolo de talentul cineastului francez, nu pot sã nu constat cã pelicula dateazã din 1997 şi, deşi se dorea (cel puţin din câte am înţeles eu) un avertisment, acum, în 2021, lucrurile s-au înrãutãţit în loc sã revinã la normal.
Ce e mai rãu? Sã ţi se impunã binele cu forţa, ca în piesa "Diavolul şi bunul Dumnezeu", de Sartre, sau sã ai libertate deplinã şi sã faci toate relele?
E o capcanã din care nu se poate ieşi. Încãtuşat nu e bine, liber nu e bine.
Transformarea trebuie sã vinã din interior.
*
Umilirea, batjocura, hula, pervertirea, desconsiderarea oricãror valori morale au devenit ceva "la ordinea zilei".
În mulţi dintre oamenii de acum nu se mai "dã o luptã" între a alege binele sau rãul, nu mai au loc procese de conştiinţã, ci totul se canalizeazã direct cãtre facil, plãcere şi ascensiune socialã.
Iar dacã simţurile pervertite îţi "cer" sã violezi, sã ucizi, sã blasfemiezi, totul va fi pus în practicã imediat, fãrã vreo analizã suplimentarã şi fãrã vreo remuşcare.
Mama care îşi plânge fata tãiatã în bucãţi, tatãl care îşi duce la groapã bãiatul cãlcat cu maşina de un şofer drogat, bãtrânul care mãnâncã pâine uscatã şi moare singur într-o casã sãrãcãcioasã sau cel trimis la azil de propriul copil au avut parte de neşansã sau au fost, pur şi simplu, contemporani cu alţi "oameni"?
E un coşmar.
Dupã cum spuneam la început, mã întreb tot mai des ce sens au toate acestea.
*
Am învãţat sã nu mã mai mire nimic. Sã nu mai aştept nimic.
Am devenit nu mai insensibil, ci mai dezabuzat.
La ce bun?
...Într-o zi, în jurul orelor prânzului, când am coborât din bloc, înainte de a ajunge pe scãri, i-am ţinut uşa deschisã unei tinere.
Avea, probabil, cam între 14 şi 18 ani şi o figurã luminoasã. Mi-a mulţumit şi, înainte de a intra în bloc, a exclamat, cu candoare copilãreascã, "Kiki!" şi s-a aplecat sã mângâie pisica cu acest nume.
A fost primul lucru care m-a emoţionat dupã ani întregi de ruinã, de contemplare a dezastrului şi de analizã sterilã a absurdului.
M-au mişcat chipul ei nepervertit, sinceritatea, candoarea.
Inocenţa.
Şi atunci am înţeles cã, dincolo de o altã replicã celebrã a lui Dostoievski, "Frumuseţea va salva lumea", s-ar putea adãuga cã "inocenţa echivaleazã cu mântuirea".
Fiindcã esenţialã nu este scena în cauzã, ci substratul ei: am citit în ochii fetei care rostea, cu bucurie copilãreascã, numele pisicii, duioşia mamei de mai târziu care-şi va alinta copilul şi va duce astfel ceea ce este pur în specie mai departe.
Mi-am amintit de cuvintele Mântuitorului, potrivit cãrora cei care au sufletul precum copilaşii vor vedea Împãrãţia cerurilor, şi mi-am dat seama cã doar în inocenţã mai poate fi gãsit un sens.
Desigur, a rãmâne copil nu într-un sens luat ad litteram, ci în cel al puritãţii sufleteşti şi al valorilor morale.
*
...M-am gândit de atâtea ori cã totul nu are niciun sens.
Bântuit, la rândul meu, de gânduri negre, torturat de coşmaruri, am contrapus pentru o clipã inocenţa fetei din bloc mizeriei în care trãieşte lumea.
Şi am câştigat!
Singur, nu aş fi reuşit niciodatã...
O victorie simbolicã, desigur. Aici, de fapt, e şi cheia.
Germenul umanitãţii nu a murit.
