Şase. Un fost patinator, o fostã glorie, acum un neputincios într-un scaun rulant, un om cãruia nu puteai decât sã-i plângi de milã.
Oricum, Virgil nu mai aştepta nimic de la viaţã.
Vãzuse "Mar Adentro", un film la care plânsese.
Însã, într-adevãr, asemeni eroului, nu-şi mai dorea decât sã moarã.
Ori sã i se redea vigoarea, energia şi gloria de odinioarã, ori sã se termine odatã cu aceastã mascaradã.
Nu putea râde.
Nu putea atinge o femeie.
Nu putea patina.
Stând şi uitându-se tâmp pe fereastrã, contemplând o lume care nu mai era şi a sa.
Nebunia, moartea, sinuciderea.
Nu, avea prea multã mândrie pentru a se sinucide.
Dar trebuia, totodatã, şi sã primeascã un rãspuns.
În faţa acestui chin sfâşietor, în faţa acestei sorţi de damnat, Dumnezeu ce are de zis?
Fiindcã Dumnezeu l-a creat pe om.
Şi el, Virgil, era un simplu om, care se adreseazã unei instanţe superioare.
"Cunosc frãmântãrile tale", a auzit o voce adresându-i-se cu blândeţe. "Dar fii sincer şi recunoaşte: pentru cine vrei sã te eliberez? Pentru ceilalţi sau pentru tine însuţi? Vrei sã fii liber ca sã nu mai suferi, ca sã nu mai simţi propria durere şi propria neputinţã. Vrei sã fii liber asemeni unei pãsãri care nu vrea sã simtã alicea vânãtorului, şi nu sã zboare cãtre înãlţimi pentru binele speciei. Am luat în serios cazul tãu şi nu îţi minimalizez chinurile. Dar trebuie sã ajungi sã vrei sã fii liber pentru ceilalţi, nu din propria pornire egoistã. Aceasta e lecţia de neevitat a vieţii".
Virgil a tãcut. Nu gãsea un rãspuns potrivit.
I s-a pãrut absurd, dar în acelaşi timp a cãzut şi puţin pe gânduri. Şi-a amintit de unul dintre vecinii sãi, un scriitor cu tendinţe depresive, care se plângea cã e atât de singur încât nu are cu cine juca mãcar o partidã de şah.
A luat un somnifer şi s-a culcat, puţin dupã miezul nopţii.
Şapte. Nimic nu are vreun sens, nimic nu te poate conduce cãtre fericire, dacã nu trãieşti prin cel de lângã tine.
E greu sã faci asta într-o lume dominatã de oameni cruzi, neîndurãtori, de şarlatani şi impostori, de anticrişti. Dar nu imposibil.
Pânã la urmã, mai devreme sau mai târziu, vei întâlni un suflet la fel de chinuit ca şi tine, un om care are sincerã nevoie de afecţiune, de renaştere. Şi te vei alãtura lui, poate îl vei face sã zâmbeascã, veţi încerca sã înfruntaţi lumea împreunã.
Bucuria de a trãi... O avem toţi în noi înşine, dar nu poate fi scoasã la suprafaţã decât de semeni.
...Stau, în aceeaşi încãpere, şi mã întreb deseori care ar putea fi rostul existenţei mele pe acest pãmânt. Care va fi împlinirea mea, dupã toţi aceşti ani de suferinţã.
M-am gândit la Virgil, vecinul paralizat, şi mi-am adus aminte cã ştiam un medic venit din Franţa care, poate, l-ar putea ajuta.
"Nesfârşite şi dureroase sunt chinurile acestei vieţi, Doamne!", am rostit. "Dar trebuie sã încercãm sã facem lumea mai bunã, oricât ne-ar fi de greu. Acum sunt sigur cã exişti. Te implor, elibereazã-mã pentru ceilalţi! Pentru Tine!".
Nu am primit un rãspuns, dar eram sigur cã ruga mea a fost auzitã.
Opt. Virgil s-a gândit în acea zi, pentru prima datã dupã multã vreme, la publicul din salã, la cei care-i urmãreau fascinaţi mişcãrile pe gheaţã. Şi i-a pãrut teribil de rãu cã nu le mai poate oferi nimic.
Şi la Alina, fosta sa prietenã, care fusese alãturi de el tot timpul. Acum nu se mai vedeau nu fiindcã îl abandonase, ci fiindcã fusese dorinţa lui sã nu-l mai vadã aşa.
Cutremurat de plâns, înţelegând cã viaţa sa s-ar putea sfârşi fãrã a-i da posibilitatea de a mai dãrui ceva cuiva, s-a rugat din nou sã fie salvat.
"Acum ştiu cã exişti, Doamne! Te implor, ajutã-mã sã ridic din nou tribunele în picioare! Sã o fac din nou fericitã pe Alina! Sã mã duc sã joc şah cu scriitorul depresiv, sã nu se mai simtã singur... Trebuie sã încercãm sã facem lumea mai bunã, oricât ne-ar fi de greu! Elibereazã-mã, te rog, pentru ceilalţi! Şi pentru Tine!".
Virgil nu a primit, de data aceasta, un rãspuns, dar era sigur cã ruga sa a fost auzitã.
Epilog. M-am adresat medicului pe care-l ştiam, şi acesta a fost de acord sã încerce un nou tratament pentru Virgil, chiar dacã ceilalţi doctori nu-i dãduserã vreo şansã.
Şi, dupã şase luni de tratament intensiv, miracolul s-a produs! Virgil a început din nou sã meargã, ba chiar şi-a reluat antrenamentele. Sâmbãta dupã-amiazã, trece pe la mine ca sã jucãm şah. Bucuria a revenit în vieţile amândurora.
...Peste nu mult timp, am luat loc în tribunele patinoarului. O mulţime de fani (dar mai ales eu şi Alina) aşteaptã intrarea pe gheaţã a lui Virgil. "Magicianul" e din nou acolo, îşi va executa iar numerele spectaculoase, va încânta spectatorii, le va aduce bucurie în suflete.
Muzica rãsunã peste salã, apoi mişcãrile impecabil executate ale lui Virgil hipnotizeazã publicul. Totul este sublim, perfect!
Doi oameni care şi-au învins destinul.
Dumnezeu priveşte de deasupra, cu seninãtate, cu bucurie, cum s-a înfãptuit miracolul. Pentru cã oamenii au înţeles vorbele sale.
...Dupã un triplu axel al lui Virgil, mi s-a întâmplat ceva foarte straniu. Mi-am amintit de un cântec luat de pe net, "God and the devil" ("Bog i Szatan", în original, era un cântec polonez), şi mi s-a pãrut cã acesta acoperã acordurile muzicii pe care evolua Virgil, suprapunându-se peste întinderea patinoarului. Apoi mi-am imaginat un şarpe unduindu-se pe gheaţã, cu o graţie perfectã, aproape divinã...
Şi atunci, într-o clipã fatidicã, blestematã, am privit-o pe Alina, care se afla la doar câteva scaune de mine. Mi s-a pãrut atât de femininã, de atrãgãtoare şi, pentru prima datã, mi-a trecut prin minte ceva la care nu mã mai gândisem niciodatã (asemeni revelaţiei divine de mai devreme): cã aş putea-o seduce pe prietena vecinului meu, cã am putea atinge extazul împreunã.
Eu şi Alina, înlãnţuiţi ca doi amanţi legaţi pe vecie...
Virgil, din nou singur, pãrãsit...
Sâsâitul şarpelui s-a auzit peste salã.
Dumnezeu a plâns.
Numãrul executat de Virgil pe gheaţã era aproape perfect...
Iar Alina a ştiut, în acelaşi moment, teribilã intuiţie femininã, cã este privitã şi doritã de altcineva...
Ceea ce a pus-o într-o situaţie de coşmar, întrucât fantezia sa ascunsã era sã aibã o aventurã cu un strãin...
A ridicat ochii cãtre cupola patinoarului, cãtre Cer şi a rostit, temãtoare, dar cu fermitate, aceste cuvinte:
"Elibereazã-mã!".
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Mulţumesc mult, Alexxia, pentru aprecieri. Asta m-am şi strãduit sã prezint, douã situaţii-limitã, însã nu total fãrã ieşire, în pofida aparenţelor.
