Timp de o sãptãmânã, am simţit cã plutesc, cã trãiesc cu adevãrat o altã viaţã, cea pe care mi-o dorisem dintotdeauna, fãrã sã mai cred însã cã se va împlini vreodatã... Bianca, geniul candid... La început mã temusem sã nu semene cu maicã-sa, sã nu fie de acea mediocritate rigidã, conservatoare, dar mi-am dat seama imediat cã nu era aşa... Şi, de fapt, nici nu putea fi altfel, o ştiusem, o intuisem încã de pe vremea când fetiţa neajutoratã îmi punea primele întrebãri despre lume... Da, asta e într-adevãr magie...
Ne-am reîntâlnit la localul nostru. Era varã, iar eu puneam realmente totul sub semnul Soarelui, de neoprit.
- Oare de ce atâţia clacheazã?
- Viaţa e ca un joc, Bianca. Îţi doreşti ceva, îl obţii, apoi vrei mai mult. Dupã ce ai mai mult, îţi doreşti şi mai mult. Pânã când nu te mai poţi opri, nu mai poţi acoperi numãrul dorinţelor, pentru ca în final sã cazi în autodistrugere. Aşa îl şantajeazã Satana pe om.
Eu nu fac greşeala asta. Mai bine zis, n-o mai fac. Te doresc doar pe tine. E enorm, dintr-un punct de vedere, dar, pe de altã parte, sunt gata sã renunţ la tot pentru aceastã unicã dorinţã. Care m-a pãtruns, m-a subjugat, mã arde ca un foc viu, ziua şi noaptea. Å¢i se pare cã cer prea mult?
Te iubesc, i-am spus dintr-o datã, pe nerãsuflate, temându-mã cã ceva ar putea sã mã opreascã sã pronunţ cuvintele care ar fi putut rãmâne, astfel, nerostite.
- Ştiu... şi eu te iubesc.
- Vom fi doar noi doi şi vulturii... The gang of eagles, îţi mai aduci aminte?
Nu avem nevoie de lume pentru asta, iubirea noastrã e mai presus de povara ei.
*
Dupã un timp, am observat cã Corina ne spioneazã, se interpune între noi, nu fãţiş, dar sistematic şi cu încãpãţânare. Era într-adevãr o situaţie împovãrãtoare.
M-am hotãrât sã stãm de vorbã între patru ochi.
- Corina, trebuie sã-ţi spun ceva, am început, destul de nesigur.
- Nu te vei atinge de Bianca. Peste orice aş putea trece, numai peste asta nu. Crezi cã n-am vãzut cum o sorbi din priviri, cum o dezbraci, crezi cã am sã te las sã-mi seduci fata?
- Corina, îmi vine şi mie destul de greu, sã ştii. Dar trebuie sã înţelegi douã lucruri. Unu, cã n-are nici o legãturã cu ce a fost între noi. E altceva, pur şi simplu. Doi, cã dacã aş fi fãcut o pasiune maladivã şi neîmpãrtãşitã pentru Bianca, ţi-aş fi dat dreptate. Dar şi ea mã iubeşte, mi-a spus-o şi era cât se poate de sincerã. Nu ne poţi opri pe amândoi.
- Nu te vei atinge de ea, monstrule, îmi spuse cu o voce schimbatã, de fiarã aproape. Pentru nimic în lume.
"Nu cât trãiesc eu",, adãugã, şi în ochi i-am zãrit o sclipire lucifericã, inumanã, de care n-aş fi crezut-o niciodatã în stare.
Am plecat, furios.
*
Am adormit într-un târziu, recurgând la un tranchilizant pe care îl pãstrasem de rezervã. Am avut un vis foarte straniu: mã ascundeam în cele mai neobişnuite locuri de nişte soldaţi înarmaţi care, în acest coşmar, mã urmãreau. Ieşeam mereu cu un efort supraomenesc la suprafaţã, pentru ca apoi sã aparã alţii şi alţii, ca în filmele de acţiune de duzinã. Apoi am vãzut cã explodaserã bombe multe, multe, probabil lansate de ambele tabere ale rãzboiului ce cuprinsese planeta, iar eu, deşi n-aveam, aparent, nici o legãturã cu peisajul, cãutam o nouã ascunzãtoare. Am înţeles, într-un târziu, cã lumea se sfârşise. Nu ştiu dacã conform prorocirilor, de asta urma sã mã conving ulterior.
M-am vãzut înconjurat de o haitã de lupi. Erau mari, frumoşi, cu o blanã stufoasã şi aproape albã, dar aveau în ochi acea privire crudã, feroce, care le trãda apartenenţa: frumuseţea diavolului, mi-am zis, ridicându-mi instinctiv privirea cãtre cer. Bianca era purtatã pe aripi de îngeri, dar nu-mi zâmbea, avea ochii închişi şi pãrea dusã undeva, departe...
Am ajuns apoi în localul nostru, sperând s-o reîntâlnesc. Auzeam piesa noastrã, Aerie, şi pentru o clipã am sperat... Corina mã aştepta pe scaun, cu o privire copiatã parcã dupã cea a lupilor de dinainte. Ţi-am spus, nu cât trãiesc eu!", adãugã clar, metalic, apoi se pierdu într-un hohot macabru.
M-am trezit aproape tremurând de fricã. Am aruncat furios tranchilizantul, jurându-mi cã n-o sã-l mai încerc câte zile voi avea. Nu ştiam ce sã fac. Dar dacã... m-a strãfulgerat o idee sinistrã.
Am format imediat numãrul de mobil al Biancãi. Nimic. Am ieşit în goanã în faţa blocului, de-abia trãgându-mi hainele pe mine. M-am aruncat în taxi. I-am dat şoferului o sumã mare de bani pentru a se grãbi.
Curând, eram în încãperea ei. Tabloul care mi s-a arãtat în faţa ochilor n-am sã-l uit niciodatã: Bianca era întinsã pe pat, nemişcatã, cu privirea dusã, de înger, exact ca în visul meu. Fusese, mai mult ca sigur, otrãvitã înainte de culcare.
Am scos un strigãt inuman, lugubru, prãbuşindu-mã apoi la pãmânt. Dragostea mea... Bianca mea... ai ajuns în paradis, am rostit într-un hohot de plâns.
M-am ridicat de la podea într-un târziu.
- Corina, jur cã te omor! am urlat. Poate cã Dumnezeu te iartã, poate cã diavolul încearcã sã te ascundã... am încercat sã rostesc cât mai clar... Dar de un lucru sã fii sigurã: Eu, scriitorul X, anonimul îndrãgostit nebuneşte de Bianca, am sã te omor cu sadism, cu lentoare, în aşa fel încât sã-ţi doreşti moartea mai repede... Şi ea nu va veni, am adãugat cu un glas deformat. Nu va veni, exact ca la Biblie...
Am intrat în camera ei, spãrgând uşa. Corina zãcea într-o baltã de sânge, cu revolverul în mâna dreaptã. Se sinucisese la scurt timp dupã ce îşi omorâse propria fiicã.
*
Am înţeles, dupã ani petrecuţi în sanatorii, dupã ce am ajuns o epavã, de ce lui Dumnezeu I-a pãrut rãu, odatã, cã l-a creat pe om. Şi a vrut sã-l şteargã de pe faţa Pãmântului. N-am înţeles însã nici acum dacã ideea de a-L face pe Dumnezeu sã-I fie milã de Noe i-a aparţinut Satanei.
Ştiu însã cã, într-un târziu, dupã ce calvarul meu se va fi încheiat, am s-o regãsesc, în ceruri, pe iubita mea Bianca. Cãci n-am avut niciodatã o iubire mai curatã şi mai atinsã de divinitate decât faţã de ea. Da, în ceruri, acolo unde e lãcaşul vulturilor...
|
