Îmi aminteam cu sentimente contradictorii episoade ale relaţiei mele cu Corina. Niciodatã nu fusese ceva împlinit, ceva dus cu adevãrat pânã la capãt. Momente de veselie, de tandreţe, îmbrãţişãri, şoapte - dar câte dintre acestea nu se regãsesc în majoritatea poveştilor de dragoste efemere sau poate chiar triste. Sentimentul obligaţiei de a fi acolo pentru celãlalt... o, vai, toate acestea nu s-ar fi întâmplat dacã ar fi existat pasiune, nebunie, extaz...
Îmi aminteam de perioada cea mai frumoasã, vacanţa petrecutã la mare, sub semnul unei ardenţe specifice tinereţii. Deşi vag, sentimentul cã nu mai exista altcineva decât noi doi şi plaja însoritã pot spune cã îl trãisem. Apoi, peste câteva luni, despãrţirea, reproşurile, nemulţumirea tot mai acutã faţã de celãlalt. Poate cã lucrul pe care n-am reuşit sã i-l iert niciodatã a fost cã a încercat sã mã şantajeze cu Bianca, fetiţa ei preadolescentã. Şi-a dat seama de slãbiciunea mea pentru micuţã, de entuziasmul care mã cuprindea ori de câte ori o vedeam, şi încerca sã o foloseascã drept monedã de schimb. "Dacã nu mã mai vezi pe mine, n-o vei mai vedea nici pe Bianca" - pãreau a spune ochii ei în momentele de tandreţe uşor forţatã, artificialã.
Femeile... viclene ca o felinã, gata sã-şi scoatã ghearele pentru a zgâria, la mai puţin de un minut dupã ce se cuibãrise la pieptul tãu torcând. Sã fi înţeles oare şi faptul cã acea dozã în plus de "nebunie", de "delir", care mã cuprindeau la vederea Biancãi, nu le-aş fi putut trãi niciodatã în prezenţa ei? Mã tem cã n-am sã ştiu, cu adevãrat, niciodatã.
*
Când mã întorceam epuizat de la serviciu, priveam absent terenul de fotbal din curtea şcolii, acolo unde îmi încercam talentele şi îmi consumam energia la acea vârstã a credulitãţii, pentru ca apoi sã urc în blocul de vizavi alãturi de Corina, pentru a face dragoste într-un act ce mi se pãrea, pe lângã extaz, un examen al adevãratei maturitãţi. Cât de departe de adevãr eram, cât de necopt... Apoi sentimentul cã aş fi vrut sã fiu adevãratul tatã al Biancãi, nu unul de conjuncturã, de împrumut, dar imposibilitatea acestui lucru rezida chiar în imperfecţiunea relaţiei mele cu Corina, în nota de fals care se fãcea auzitã, stridentã, în cele mai nepotrivite momente, asemeni unui violoncelist netalentat care ia o notã greşit în mijlocul unui concert de Paganini...
Adevãratul tatã al Biancãi... adevãrata iubire a Corinei... imposibil, şi acest lucru mã fãcea sã mã simt mai puţin bãrbat, mai puţin responsabil, ca sã nu mai vorbim de împlinire. Pentru cã sunt convins cã nici ea nu mã iubea pe de-a-ntregul, da, mã plãcea, da, mi se dãruise, şi o femeie nu face acest lucru dacã nu-l vrea, dacã nu-l viseazã, uneori, dar în momentele de melancolie îmi imaginam cã adevãrata ei dragoste ar putea fi un soi de brutar italian, cu mâinile tãbãcite, nu prea stilat, dar autentic în simplitatea lui.
*
În anii care au trecut, întreaga societate s-a schimbat într-un mod radical. În pofida progresului tehnic, omul a devenit tot mai aproape de animalism, de brutalitate. La unii, un viciu amplificat de sãrãcie, la alţii, de alcoolism sau de cine ştie ce tarã, pentru alţii, o anexã neizbutitã a unei personalitãţi al cãrei succes se întemeia exclusiv pe reuşita materialã. Acesta e domeniul meu, aceştia sunt banii mei, aceasta este pãrerea mea... Aceasta este viaţa mea, pãrea a spune, cu fiecare clipã, omul aşa-zis modern, dându-mi de fiecare datã impresia unui specimen de Neanderthal care se bate cu pumnii în pieptul pãros şi urlã pentru a-şi apãra teritoriul.
Desigur cã nu-mi gãseam nicãieri locul în aceastã lume barbarã, iar sentimentul de pustiitoare singurãtate mi-l înecam nu ca alţii, în alcool, dar în tot soiul de mici activitãţi neimportante, aducãtoare de satisfacţii mãrunte, o strategie demnã de un copil preşcolar, ca sã fiu sincer. Mi se întâmpla sã-mi ascult câte un interlocutor, fie el superior sau inferior, iar la capãtul unei tirade în care-mi povestea, probabil, ce a mai fãcut odrasla sa plecatã în America sau unchiul sãu, care lucrase la Ministerul de Interne, sã afişez o minã sincer nedumeritã şi sã scot câte un â€Hmm?†interogativ care avea darul de a-l scoate de fiecare datã din sãrite pe povestitor, care înţelegea, desigur, cã nu-l urmãrisem.
Mã amuzam câteodatã urmãrind pe Internet videoclipuri comice cu mai-marii lumii, dar mai grav era cã percepeam, într-adevãr, totul ca pe o caricaturã.
Apoi îmi imaginam cã lumea nu-i altceva decât un imens morman de cadavre sângerânde, desfigurate, împãrţit în douã. Pe unul trona un lider, pe celãlalt rivalul. Cel mai iute, nu ştiu care va fi fost acesta, îl lichideazã pe celãlalt, închipuindu-şi cu o bucurie infantilã cã a devenit stãpânul absolut al lumii. Apoi un vultur al mâniei, divine sau pãmânteşti, îl sfâşie într-o clipitã pe presupusul învingãtor, lãsând lumea aşa cum fusese, de fapt, în fiecare clipã de pânã atunci: pustie. Goalã.
În astfel de momente aproape cã îi înţelegeam pe cei care luau droguri pentru a evita sã priveascã realitatea în faţã, deşi eram total împotriva acestui flagel, pe care-l consideram una dintre cele mai de temut arme ale Satanei.
*
Uneori îmi închipuiam cã am murit şi eu o datã cu lumea, cã am ajuns asemeni sutelor de pensionari obosiţi, neputincioşi, sã-mi târâi trupul lipsit de vlagã printre ruinele unui Pãmânt care ar fi trebuit sã devinã noul Eden.
Într-o astfel de dupã-amiazã cumplitã, cenuşie, ieşind cu greu din starea de depresie profundã, m-am hotãrât s-o caut pe Corina. Hai sã bem o cafea ca între doi vechi prieteni, i-am zis. A pãrut tuşatã, desigur cã nu mai avea aceeaşi emoţie ca la 20 de ani, dar mi-am dat seama cã am reuşit sã o surprind într-un mod plãcut.
M-am îmbrãcat repede şi am ajuns la terasã. Am aflat cã era divorţatã pentru a doua oarã, eu fusesem, dacã pot sã-mi permit o glumã proastã, un soi de intermezzo neoficial. Ne-am amintit de vremurile bune, am râs, am comentat situaţia actualã.
Dupã aproximativ o orã care s-a dovedit a fi mai plãcutã decât crezusem amândoi, m-am pregãtit sã-mi iau rãmas-bun. Am simţit o emoţie cumplitã, dureroasã, ca un tãiş de lamã, amintindu-mi de fata ei.
- Bianca?... am rostit interogativ, nehotãrât.
- Tocmai şi-a sãrbãtorit majoratul. Vino într-o zi s-o vezi, îmi spuse, aproape cu veselie.
*
Adevãratul şoc l-am avut atunci când am revãzut-o pe Bianca. Timidã, ingenuã, sclipitor de inteligentã. De o frumuseţe rãpitoare. Am înghiţit în gol, ca în faţa celei mai mari emoţii pe care o avusesem vreodatã, ca în faţa unei minuni.
Mi-am dat seama cã fusese înconjuratã de o dragoste maternã fãrã seamãn, cã nu-i lipsise absolut nimic, dar n-aş fi avut niciodatã în faţa ochilor o astfel de strãlucitoare studentã la Litere, dacã n-ar fi fost atinsã, încã de la naştere, de geniu. Un geniu pe care-l intuisem încã de când ţineam cu delicateţe de mânã fetiţa curioasã şi cu privire inocentã, încã de când încercam sã-i înţeleg primele frãmântãri şi nedumeriri. Un unicat.
Am fãcut faţã cum am putut situaţiei, pentru ca în cele din urmã sã mã scuz şi sã plec înapoi acasã. Mi-am dat seama cã mã îndrãgostisem brusc de ea, aşa cum n-o mai fãcusem în viaţã niciodatã. Bianca... iubirea perfectã, angelicã... Doamne, am înnebunit, ce se întâmplã cu mine, pe ea am dorit-o în toţi aceşti ani... Nu o continuare a Corinei, ci perfecţiunea întruchipatã, exact ceea ce îi lipsise celei dintâi, dar într-un alt fel, divin aproape...
Nu vreau sã-mi pierd minţile, mi-am zis, în timp ce puneam cu greutate capul pe pernã.
*
Am invitat-o pe fatã la plimbãri prin parcuri, la colocvii improvizate despre bine şi rãu, despre raţiune şi sentiment. Inima îmi bãtea nebuneşte, mã simţeam asemeni unui Don Juan îmbãtrânit, dezabuzat - care tocmai când nu mai credea întâlneşte adevãrata iubire -, ce renaşte în mod miraculos şi reuşeşte sã-şi foloseascã întreaga putere de seducţie, în mod corect, de aceastã datã. Nu ştiu cum mai aveau loc în acest univers orb al iubirii raţiunea, jocurile minţii, dar de la aceastã laturã a pornit tot schimbul meu de experienţã cu Bianca.
Mi-a spus cã o preocupã dualitatea omului, izgonirea din Eden, pãcatul şi creaţia.
- Omul este pe jumãtate înger, pe jumãtate demon, Bianca. Mi-a trebuit aproape jumãtate de viaţã ca sã înţeleg asta. Iniţial, privind, de exemplu, opera lui Michelangelo, am crezut, pentru o scurtã perioadã, cã este un înger. Recent, în momentele cele mai negre, am avut impresia cã nu este decât un demon, o fiarã aflatã în slujba Satanei. M-am înşelat de ambele dãţi.
- Şi cine iese, pânã la urmã, învingãtor?
- Când unul, când celãlalt. E o luptã continuã, epuizantã, fãrã vreun verdict. Ar rãmâne fãrã sfârşit dacã Dumnezeu n-ar fi decis sã intervinã într-o zi, pentru a triumfa binele. Din pãcate, nu ştiu când va veni ziua aceea, e unul dintre misterele Apocalipsei.
- Bine, dar cum ai defini, totuşi, sinceritatea, sã-i zicem, a omului în raport cu Creatorul?
- Ştii ce face omul, Bianca? Se roagã lui Dumnezeu, i se închinã, şi e sincer când face asta; apoi cade iar în pãcat şi se roagã lui Dumnezeu sã-l ierte. Lasã cã Dumnezeu e bun şi mã iartã, zice de fiecare datã, apoi pluseazã, ca la un joc de cãrţi, pânã când pãcatele lui se îngrãmãdesc şi ajung pânã la cer, cum scria într-o rugãciune. Nu existã sprijin mai mare pe care omul sã-l aibã în momentele de cumpãnã, de fricã, de restrişte, decât Domnul. Când crede cã toatã lumea l-a pãrãsit, aleargã la Domnul sã-l salveze. Apoi, când pericolul a trecut, dã iar ascultare îndemnurilor Satanei. Nu existã discipol al lui Dumnezeu mai fidel decât omul, dar nici trãdãtor mai periculos. Şi asta dateazã de la începuturile lumii - adu-ţi aminte de povestea cu apostolii şi cu Iuda. N-am reuşit niciodatã sã înţeleg acest paradox.
Dupã astfel de discuţii îndelungi, ne opream la o cafenea din centru, care devenise pentru mine cel mai drag, intim şi primitor loc: era cafeneaua mea şi a Biancãi, locul care era numai al nostru. Acolo mã chinuia dorinţa arzãtoare de a mã ridica de pe scaun şi a o sãruta pe gurã, dar şi sentimentul de respect, de sacru aproape, faţã de unicul spaţiu al întâlnirii noastre terestre. Terestre, şi totuşi atât de aproape de cer, acolo ascultam piese ca "Aerie" (Jefferson Airplane) sau "Light my Fire" (Doors), acolo mã simţeam ca în faţa focului din cãmin, cãtre miezul nopţii, acolo uitam cine sunt... Acolo poate cã eram, la rându-mi, înger şi demon...
|
