Era dupã-amiazã şi ploaia cãdea în rafale peste oraşul agitat şi prãfuit. Parbrizele maşinilor, geamurile magazinelor, siluetele trecãtorilor – toate erau scãldate de şuvoaie necontenite. Abia dacã puteai vedea la câţiva metri distanţã.
Mã grãbeam, întrucât trebuia sã am o întrevedere cu un reprezentant al unei firme concurente, şi îmi pregãtisem un întreg discurs diplomatic pentru a nu se isca vreun conflict nedorit. Nu ştiam cum sã ajung mai repede, ca nu cumva sã îl fac sã aştepte, iar acea ploaie deasã şi rece nu pãrea a îmi uşura situaţia.
Ufff! Ce pierdere de vreme şi cu firma aceasta, cu dorinţa de "a fi numãrul 1 pe piaţã", cu atâtea statistici şi obiective... Chiar e de crezut cã îi pasã cuiva? Cã istoria ne va reţine nu numai strãdaniile, dar chiar numele şi prezenţa pe o scenã vastã?
Însã, oricât mi s-ar fi pãrut de absurd, nu aveam de ales. Trebuia sã îmi îndeplinesc îndatoririle legate de job, tot aşa cum atunci când îmi era sete trebuia sã beau apã sau o bãuturã rãcoritoare.
Coborâsem privirea în pãmânt, urmãrindu-mi, stupid, propriii paşi, preocupat prea mult de a ajunge mai repede la destinaţie şi prea puţin de ce se afla în jurul meu.
În sfârşit... voi vedea exact ce voi avea de fãcut la faţa locului. Dacã ceva din discursul pregãtit nu se va mai potrivi cu contextul, am sã improvizez.
Simţeam cã se face din ce în ce mai rece în jurul meu, cã aerul se aspreşte, aveam neta impresie cã ceva bizar se întâmplã. Era anormal de rece, chiar şi pentru vremea ploioasã. Atunci am ridicat brusc privirea, pentru a cuprinde peisajul ce mã înconjura.
Mã aflam ca pe un drum de munte, izolat şi sinuos. În stânga mea se gãsea versantul abrupt al muntelui, iar în dreapta se cãsca o prãpastie imensã, în care aş fi cãzut imediat în cazul nefericit în care aş fi alunecat. Mi-am ferit repede privirea, pentru a nu ameţi. Drumul care mi se deschidea în faţã era anevoios, avea curbe accentuate şi pãrea a deveni din ce în ce mai îngust.
Oare ce se întâmplã? Acum mai puţin de un sfert de orã mã aflam încã în oraş, aş fi putut jura asta. Cum de am ajuns aici? Iar înaintând pe acest drum necunoscut şi strâmt, cât de mari erau şansele mele de a scãpa cu viaţã?
Am trecut pe lângã pãianjeni-gigant care, cine ştie cum, îşi fãcuserã apariţia pe acolo, apoi mi s-a pãrut cã las în urmã scheletul unui trecãtor care, cândva, fãcuse imprudenţa de a se aventura prin zonã.
Era din ce în ce mai frig, şi acum începuse sã batã şi vântul foarte tare.
Am privit fãrã sã vreau, dupã multã vreme, în dreapta, acolo unde se cãsca hãul ucigaş.
Am fost surprins sã vãd creaturi ale întunericului zburând deasupra prãpastiei, în numãr atât de mare încât acopereau priveliştea care ar fi trebuit sã dezvãluie adâncurile acesteia. Erau acolo fãpturi stranii, demoni înaripaţi, creaturi translucide, apoi am putut zãri silueta impozantã a Zeului-Liliac, hidos, dar având dimensiuni fantastice, care îi fãceau imposibilã apartenenţa la orice specie cunoscutã de vieţuitoare aerianã.
Intrasem într-o lume magicã, complet necunoscutã. Am înaintat mai multe zeci de metri, fãcând aproape echilibristicã pe îngustul drum de munte, uluit şi fascinat de tot ceea ce vedeam împrejur, fãrã însã a putea înţelege nimic din cele ce mi se întâmplau.
M-am oprit pentru câteva momente în loc, fiindcã în depãrtare se zãreau, ameninţãtoare, siluetele unor lupi. Am privit din nou spectacolul acrobatic de deasupra prãpastiei, recunoscându-i frumuseţea, dar în acelaşi timp înţelegându-i prea bine apartenenţa la forţele întunericului.
De altfel, aceasta avea sã mi se releve foarte clar în scurt timp: pentru câteva momente, demonii înaripaţi şi Zeul-Liliac au dispãrut din peisaj, lãsând sã se vadã o tablã cu o inscripţie imensã, suspendatã deasupra prãpastiei, şi înconjuratã de plase de pãianjeni de dimensiuni gigantice, care de altfel pãreau cã o şi susţin.
"Welcome to the dark heaven", se putea citi, destul de clar, acea inscripţie.
Am stat câteva momente nemişcat, ca hipnotizat de acele locuri, deşi pãtruns de un frig atroce. Un trãsnet a pãrut cã despicã pãmânturile în douã, apoi n-am mai ştiut ce se întâmplã nici cu mine, nici în jurul meu.
*
Dupã încã o sãptãmânã de lucru epuizantã, am simţit nevoia de a-mi pune un pic de ordine în viaţa personalã. Nu înţelegeam deloc ce se întâmplase cu vizita mea pe acele tãrâmuri întunecate şi misterioase, nici felul în care aceasta urma sã-mi afecteze viaţa de acum încolo, dar pentru moment mã strãduiam sã nu mã las foarte impresionat de aceste lucruri. Poate intrasem într-o lume paralelã?
Trebuia sã îmi gãsesc timp mai mult pentru Sonia. Deja trebuise sã se împace, cel puţin temporar, cu ideea cã relaţia noastrã nu era una oficializatã, deja ultimul concediu data de mai multã vreme decât ar fi fost de acceptat, acum nu puteam sã o fac sã se simtã ca o companionã abandonatã şi neglijatã a unui workaholic care de-abia dacã mai are timp pentru o îmbrãţişare de noapte-bunã. Nu voiam sã-mi pierd serviciul, dar trebuia sã fiu mai prezent în viaţa ei.
Pentru început, mã gândisem la o plimbare romanticã în parc, urmatã de o oprire la vreun pub, ceva care sã ne facã sã ne simţim cu adevãrat bine, sã mai uitãm de griji.
Am coborât la metrou consultându-mi îngrijorat ceasul. Nu voiam sã o fac sã aştepte, lesne de înţeles cã Sonia reprezenta pentru mine mult mai mult decât reprezentantul firmei concurente, cu care, printr-un inexplicabil capriciu al sorţii, nu mai ajunsesem sã mã întâlnesc.
Am urcat, peste câteva momente, în garnitura de metrou, cufundându-mã în lectura unui ziar pe care îl culesesem tot de prin zona aceea. Trebuia sã fac cumva timpul sã treacã mai uşor.
"O nouã ipotezã privind persoanele dispãrute: lumile paralele care le absorb pentru totdeauna", am citit undeva pe pagina a treia a jurnalului. Ah! Numai la aceasta nu doream sã mã gândesc în acele momente.
Am mai parcurs câteva ştiri care se voiau a fi mondene, apoi am ieşit din metrou, fiindcã, din fericire, destinaţia nu era una prea îndepãrtatã. Sonia cred cã deja ajunsese acolo.
Când am urcat însã la suprafaţã, am avut parte de o mare surprizã: mã aflam pe un tãrâm straniu, îngheţat, demn de îndepãrtata Antarcticã. Am trecut pe lângã blocuri mari de gheaţã, cadavre de urşi polari, suprafeţe întinse ce pãreau a aparţine unui lac îngheţat.
Înaintam, prudent, temându-mã cã oricând s-ar fi putut despica gheaţa sub mine. Apoi am putut vedea ceva foarte straniu, diavoli sculptaţi în gheaţã care tronau în apropierea unor igloo-uri în care nu am avut curajul sã intru. Aveau expresii atât de bine redate, cu ochi sticloşi şi ţinând în mâini un fel de trident cu care pãreau gata sã te strãpungã, încât nu m-am apropiat prea mult nici de aceştia, întrebându-mã însã cine ar fi putut fi autorul bizarelor sculpturi, mai ales cã ţinutul pãrea nepopulat, doar cadavrele urşilor amintind de existenţa unei forme de viaţã animalã.
Un vânt rece, glacial, s-a abãtut asupra acelor îndepãrtate meleaguri, fãcându-mã sã mã chircesc.
Însã surprizele nu s-au oprit aici: la intrarea într-un sat magic, în care toate obiectele, clãdirile, drumurile sau adãposturile erau în întregime din gheaţã, am fost întâmpinat de creaturi stranii, nepãmânteşti: foci-gigant, de culoare roşie, având pe frunte imprimatã o pentagramã neagrã.
M-am dat înapoi, speriat: mã aflam, evident, pe teritoriul diavolului.
Atunci una dintre ele mi-a vorbit, cu o voce clarã, dar cu inflexiuni ca de robot, fãcându-mã sã mã cutremur:
"Bine ai venit în locul numit dark heaven, cãlãtorule! Nu te întrebi de ce ai ajuns aici?".
Nu am fost capabil sã îi dau vreun rãspuns. Am luat-o la fugã, terifiat, dorindu-mi cu ardoare sã gãsesc o ieşire din acel ţinut blestemat. Peste câteva sute de metri, m-am împiedicat, fiind aproape de a cãdea cu gâtul direct într-un trident al unui demon sculptat în gheaţã.
Din fericire, m-am ales doar cu o juliturã cauzatã de impactul cu gheaţa şi cu o sperieturã serioasã.
Când m-am ridicat de la pãmânt, însã, din cer au început sã cadã bucãţi mari de gheaţã, ceva ce ar fi putut fi asemuit, în lumea de zi cu zi, cu o grindinã uriaşã.
M-am aruncat din nou pe blocul de gheaţã, acoperindu-mi capul cu mâinile, pentru a nu fi lovit de vreun fragment zburãtor.
Apoi, deja înspãimântat şi îngheţat, mi-am pierdut cunoştinţa.
*
Când m-am trezit, pentru a doua oarã, în lumea pe care o numeam sau o catalogam ca fiind realã, cu toate lucrurile neschimbate, de parcã nimic nu s-ar fi întâmplat, dar cu un reprezentant al celeilalte firme şi o iubitã care mã întrebau insistent "unde am fost", întrucât la întâlnire nu ajunsesem, serios bulversat de cele întâmplate, am hotãrât sã îmi consult medicul psihiatru înainte de data programatã.
Ba chiar am ajuns la cabinetul acestuia cu o jumãtate de orã mai devreme, de parcã nimic nu ar mai fi suportat, în acele momente, vreo amânare.
I-am explicat, aşa cum am putut mai bine, cele întâmplate. Lumile fantastice şi evadarea din real, dar şi întoarcerea ulterioarã la toate lucrurile obişnuite - job, prietenã, spital, orice.
"Mi se pare ciudat", i-am spus pe un ton apãsat, de parcã m-aş fi temut cã n-o sã mã audã, "am descoperit un loc ireal, magic, care mã cheamã, mã aşteaptã, de parcã aş face parte din el – dar în acelaşi timp ştiu cã este o magie a întunericului, un loc al demonilor, blestemat. Se numeşte, destul de sugestiv, de altfel, dark heaven – şi îmi apare în cele mai bizare înfãţişãri, populat de cele mai stranii creaturi, demoni înaripaţi sau sculptaţi în gheaţã, zei-lilieci, foci mutante, vorbitoare, şi aşa mai departe".
"Acest ţinut întunecat l-aţi descoperit, practic, de când? Îl puteţi asocia cu vreun eveniment anume produs în viaţa dumneavoastrã?".
"De curând. Nu sesizez nicio legãturã vizibilã cu ceva deosebit, prima datã când am luat contact cu el trebuia sã ajung la o întâlnire de serviciu".
"Înţeleg. Dar spuneţi, totodatã, cã vi se pare cã acest paradis întunecat vã aşteaptã, vã cheamã. Cum aţi defini aceastã invizibilã legãturã?".
"Nu ştiu. Sincer, nu ştiu. Îmi dau seama cã existã undeva, dar îmi este cu desãvârşire imposibil sã precizez unde sau sã-mi dau seama de ce".
"Aha. Este ceva care o ţine încã ascunsã. Dar sã aveţi puţinã rãbdare, s-ar putea sã iasã la suprafaţã în cel mai neaşteptat moment. Şi sã fie o adevãratã bombã, ceva la care nu vã aşteptaţi sub niciun motiv".
"Adicã?", m-am interesat, curios. "Ce vreţi sã spuneţi?".
"E o adevãratã bombã", repetã doctorul, misterios. "Nu vã aşteptaţi la aşa ceva", repetã, neluându-mi în seamã spusele.
Atitudinea lui m-a enervat şi am vrut sã replic, dar în momentul în care mi s-a pãrut cã vãd pe fruntea lui o pentagramã neagrã, exact ca acelea ale focilor roşii din ţinutul îngheţat, am renunţat la orice tentativã de dialog şi am pãrãsit grãbit cabinetul, mulţumindu-i politicos.
Ce coşmar!
Am mers pe strada care ducea cãtre bulevardul principal, de unde urma sã iau din nou metroul, cu precauţie. Se fãcuse deja searã şi trebuia sã mã bazez doar pe iluminarea oferitã de felinare.
Am sesizat imediat cã, din nou, ceva nu este în regulã atunci când am observat cã iluminarea era fosforescent-verzuie, stridentã şi în acelaşi timp morbidã, pe acele strãzi pustii, în locul nuanţei de galben-portocaliu care ştiam sigur cã aparţine felinarelor de pe acele strãzi.
Mi-am ridicat privirea. Stâlpii de iluminat se zgâlţâiau, ca atinşi de cutremur, iar flacãra verzuie dansa parcã în jurul meu.
Am observat un trecãtor care se rezema de unul dintre stâlpi şi mi-am dus imediat mâna la buzunar. Voiam sã îmi aprind o ţigarã, dar îmi uitasem bricheta acasã sau, poate, în cabinetul psihiatrului.
"Aveţi un foc?", l-am întrebat, tremurând.
"Fireşte", rãspunse şi se întoarse spre mine, dezlipindu-se de stâlp.
Am putut vedea, cu oroare, cum pe trupul omenesc din faţa mea stãtea un cap cenuşiu de demon, cu ochi verzi-fosforescenţi, la fel ca şi lumina din felinare.
"Mulţumesc, am sã o aprind mai târziu", am strigat cãtre el şi am luat-o la fugã spre ceea ce ar fi trebuit sã fie ieşirea în bulevard.
Mi-am dat seama însã cã, în loc de a ajunge la aceasta, coborâsem undeva într-un canal subteran.
Atmosfera era urât mirositoare, picãturi de apã se fãceau auzite în timp ce cãdeau în apa care clipocea pe jos, apoi am trecut printre nenumãrate schelete umane. Deja nu mai ştiam ce sã fac, încotro sã mã îndrept sau cum aş fi putut sã ies din acele locuri ale pierzaniei.
Am ajuns în faţa unei cripte din piatrã şi am putut citi pe aceasta fatidica inscripţie: The dark heaven.
Simţeam cã mã sufoc, cã am rãtãcit complet drumul cãtre ieşire.
M-a luat cu leşin. Apoi n-am mai ştiut nimic.
*
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Mulţumesc, elbi! Mã bucur cã am descoperit acest spaţiu virtual :)
