Un glas înfundat anunţa monoton plecarea trenului de pe peronul cu numãrul şapte. Fugeam buimac printre genţile şi geamantanele lãsate în mijlocul drumului, un peisaj deseori întâlnit la Gara de Nord.
Bãtrânei dezorientaţi stãteau neclintiţi în faţa panoului de plecãri, parcã aşteptând sã fie îndrumaţi la trenul potrivit. Mã rugam sã prind ultima cursã de Cãlãraşi. Ai mei mã aşteptau cu inima-ndoitã, ca de fiecare datã, sperând sã vin însoţit. Mã ştiau captiv în tãrâmul prãpãstios al burlãciei.
Am cotit la tãbliţa prãfuitã pe care era înscrisã cifra şapte şi alergam pe lângã cerşetori tolãniţi pe scaune şi rude cu lacrimi in ochi, îndurerate cã se despãrţeau de cei dragi.
Am ajuns în dreptul ultimului vagon. Pornea încet din staţie. M-am suit, sleit de puteri, pe treptele înalte care mã salvau de ciorovãiala maicã-mii şi am rãsuflat cu nãduf, simţind mirosul vetust al gãrii, care dãinuia de generaţii printre peroane.
Ajuns pe culoarul îngust, mergeam cu geanta pe umãr şi, cu un gest discret, urmãream dacã era un loc neocupat în vreun compartiment. Într-un final, am gãsit. Am intrat, dând mecanic din cap în semn de salut şi m-am aşezat.
Priveam pierdut pe geam, iritat de neonul din tavan care pâlpâia hipnotizant. Mã uitam fascinat cum kilometri întregi de betoane erau înghiţiţi de câmpul pustiit, scurgându-se domol printre crengile vãduvite ale copacilor.
Un strãnut a strãpuns liniştea din compartiment si m-a desprins din visare. Am urat, din reflex, “sãnãtateâ€. “Mulţumescâ€, mi s-a rãspuns. Ce voce plãpândã! Era ca o nota cântatã la coardele unei harpe, un sunet parcã desprins din paradis. M-am uitat cu coada ochiului, curios sã aflu fãptura ce purta acel glas.
Un chip alb, firav, un fulg de nea în miez de toamnã, se ascundea în spatele câtorva fire blonde rãtãcite. Buzele pe care a poposit pentru o clipã acel sunet divin erau roşii ca sângele care-mi pulsa frenetic prin vene. Între degetele delicate ţinea cu gingãşie o carte; avea o încheieturã subţire, ce promitea fragilitate. Privea la paginile cãrţii, iar pleoapele albe-i acopereau ochii, într-o încercare tainicã de a le pãzi enigmele.
Ştiam cã sunt albaştri.
Un zgomot puternic, ca o detunãturã îmi spulberã starea de contemplare. Mã uitam cu dezgust la bãrbatul înalt cu barbişon şi chipiu ros care, din dreptul uşii glisante, spunea laconic:
-Biletele, vã rog.
Am deschis, grãbit, închizãtoarea metalicã prinsã de cureluşa din piele a genţii şi, dupã câteva secunde de scormonit, am scos triumfãtor un bilet pe care i l-am înmânat cu neplãcere controlorului.
-Domne, vã arde de glume? Ä‚sta-i bilet de Cãlãraşi, nu de Braşov, spuse el, vãdit intrigat.
L-am privit pieziş, nepricepând ce voia împãunatul acela de la mine. Auzeam ca un ecou lamentãrile inutile ale controlorului si nu înţelegeam cum trebuia sã reacţionez. Dupã un schimb de priviri iscoditoare si nedumerite, vorbele m-au izbit ca un trãsnet. Am tresãrit; luasem trenul greşit. Simţeam un gol în stomac la gândul cã o ceartã cu ai mei era inevitabilã şi pentru o clipã m-am crezut descumpãnit. Am ridicat, însã, ochii din podea si m-a cuprins un fior plãcut, ca o boare primãvãraticã.
-Plãtiţi amendã, sau coborâţi? mã şfichiui controlorul, pierzându-şi cumpãtul.
Am schiţat un zâmbet şi i-am rãspuns:
-Voi plãti bucuros amenda.
