Din loc in loc ma vad tributara la viata. Chiar si acum cand ma imaginez ca port o rochie cu crinolina, cu romburi mari si vise lasate in urma...Este atat de reconfortant sa vad cat spatiu ocupa crinolina mea, cum joaca rochia mea la fiecare pas, cum ma afund in ea, fara sa ma testez o clipa, ca as fi altcineva, sau fara sa ma testeze ceilalti ca as fi altceva decat rochia cu crinolina. Am iubit ca o cadana tot ce am vazut cu ochii, cu buzele, cu verdele din ochii mei, cu infinitul fiintei mele. Si nu m-am schimbat deloc, am ramas vesnica cautatoare de aur din ceilalti. Si l-am gasiit de fiecare data in ceilalti... la unii am gasit aur cat pentru un univers, la altii mai putin. Dar la-m gasit, eu cautatoarea de aur cu crinolina. M-am pierdut in interioarele mele intunecate, ale acelei case in care am locuit in alte secole. Acolo unde mirosea a canepa si bumbac, unde totul era intunecat si ma simteam atat de bine, eu cu mine si cu casa mea. Era a mea, era odiseea magica in care imi aveam visele si noptile erau ca zilele si zilele ca noptile. Cand mergeam prin casa, se auzea doar fasnaitul rochiei imense negre si totul imi era al meu. Fotoliile din vinil aveau o poveste, candelabrele intunecate de alama, aveau povestea lor. Peste tot mirosea a mirodenii, chiar si in mica pravalie unde mi-am facut veacul o viata. Aveam nasul mare si ascutit si lumea nu ma iubea, dar eram indestulata din plinatatea fiintei. Dumnezeu imi harazise o casa doar a mea si o mica pravalie din care puteam trai. Eam plina de Dumnezeu pentru ca aveam abundenta. Niciodata nu mi-a fost greu sa traiesc, desi eram singura. Mustele imi erau prietene si oamenii stiau ca de la mine mai iau bani cu imprumut. Eram o bruna femei de 40 de ani, inca in floare tineretii, dar atat de plina de daruri. Pravalia intunecata ca si casa, avea un clopotel la usa, care suna ori de cate ori intra megiesul. Nu imi faceam probleme despre mine ca persoana, eram o femeie care nu se gandea la nimic decat la imediata apropiere si la micile “facende†din existenta mea. Aveam un pisic natang, schiop si fudul, cu blana mare, care imi statea printre picioare. Nu eram iubita si nu iubeam. Existenta mi se intampla sa-mi fie asijderea dintotdeauna. Nu existam pentru nimic altceva, decta ca sa negociez si sa mentin pravalia si sa numar pescheriii. Nu cautam sa fiu placuta, eram doar o mica lume in lumea mare, din secolul 15. Asa cum v-am spus, vietile se schimba dupa perferinta. O mica lume se afla intr-o viata si eu ajunsa la varsta de 40 de ani, eram o femeie cu crinolina, vesteda sub ochi, dar absolut tot ce inlocuia orice defect, era precizia si arivitia de care dadeam dovada. Eram o Precisa in absolut tot, nu dadeam gres niciodata in lucrurile mele. Eram admirata de toti pentru asta, dar eu eram o femeie de fier, fara sa gresesc niciodata. Iar intr-o zi am murit. Pisicul era trist si mieuna, cand m-a gasit cazuta in pravalie. Eram nesemnificativa, dar toata viata am fost importanta, in micimea mea, am tinut contabilitatea la tot satul si cand am murit, nu a mai contat nimic.
