Speranta se duce usor, tot mai departe, lasandu-ma sa privesc cum ma trage pamantul inapoi pe pamant... Ar fi de prisos sa ma impotrivesc, zbatandu-ma pentru inchipuirea mea, pe care candva o puteam atinge, dar niciodata nu mi s-a ingaduit mai mult de o secunda.
As vrea sa prind radacini undeva intr-un intuneric de munte, ca sa nu ma mai poarte vantul, izbindu-ma de coltii stancilor.
Bucati de timp se rup acum din sufletul meu, ca niste petale scuturate inainte de vreme.
Este adevarat, nu am putut sa prind vantul, dar imi amintesc mereu de noptile cu furtuna...
Acum, cerul senin este cel mai trist lucru din lume.
