Descãtuşat mi-e gândul, acum, când toamna-şi plânge
Cãrãrile de-aramã şi braţele îşi frânge...
Poteca fãrã umbrã, îmi poartã-n tainã pasul,
Doar clopotele-n zare, smerite, înalţã glasul.
Descãtuşate lacrimi mã mângâie şi-mi spalã
Înstrãinãri şi doruri ce-n mine dau nãvalã.
Se prãvãlesc în slove cascade de luminã,
În suflet îmi cresc aripi şi nu mai sunt strãinã.
Privesc spre fericire, cum ai privi o floare
Ce-şi dãruie splendoarea de-o clipã, apoi moare.
Ce linişte! Ce pace! Ce dragoste curatã...
Din slãvile speranţei, pe cale mi se-aratã!
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Bun venit Mariana! O poezie frumoasa, un debut frumos in cenaclu. Spor la scris!