E mohorâtã zarea şi-un vânt ofteazã-ncet,
S-a aşezat demult pe culmi de dor, strivite,
Nori îmbrãcaţi în lacrimi ascund în orice piept
Încãtuşate gânduri ce zac uitate-n cripte!
S-au risipit cocorii, zborul i-a dus departe,
Aşteaptã flori de mãr sã-i cheme înapoi,
Iar soarele, azi stins, încearcã, de mai poate
Sã lase câte-o razã pe drumul spre vâltori!
M-adun încet din toate şi-n frunzã mã prefac,
Purtatã sunt de-un scâncet ce vine din abis,
Plutesc prin crengi şi umbre şi vrând sã-mi caut leac,
Simt cum mã furã-n tainã copacul dintr-un vis!
Ne-ntoarcem peste vreme prin frunze, vânt şi ploi,
Dupã o razã care a fost şi-i doar a noastrã,
Mereu te simt cum vii sã fim numai noi doi,
Sub bolta de speranţe, noi doi şi marea-albastrã!
Lili Şipoteanu
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Vã mulţumesc tuturor, pentru lecturã şi apreciere!
In primul rand ,,Bun Venit' in cenaclu! O poezie de dor, frumoasa, bine construita; nostalgia marii ne bantuie pe toti acum cand sezonul marii a trecut. Am citit cu placere, spor la scris!
