Regimul comunist, instalat în urma celui de-al doilea rãzboi mondial, a pretins ca a împlinit imaginarul viziunii lui Marx asupra unei societãţi care trebuia reinventatã, istoriei sale îi era necesarã o reinventare a modului sãu de concepere, o ideologizare a luptei de clasã. Restructurarea comunistã asupra vechilor idei şi trãiri, va amplifica starea de teroare a regimului socialist cãtre cei care se împotriveau formãrii unei noi societãţi, condusã ca oricare alt regim, prin legi, â€ţca orice stiinţã veritabilã†. Statul comunist trebuia sã creascã îndeosebi industrial, regimul dorea întâietate în faţa capitalismului, prin creşterea producţiei. Clasa muncitoare era stâlpul colosal al noii societãţi, care putea realiza un mare triumf al industrializãrii, refuzând cu obstinaţie ideea de â€ţsocietate de consumâ€, aplicând o economie dirijatã, bazatã în totalitate pe colectivizare, însa toate acestea nu puteau funcţiona la nesfârşit, aceasta alimentându-se din imaginarul lui Marx.
Pentru ca maşinãria comunistã de producţie sã funcţioneze la potenţial maxim, toatã lumea era obligatã sã munceascã, folosindu-se şi forţa de muncã neplãtitã, utilizatã larg, în special, în rândul deţinuţilor politici. Proprietatea privatã aproape nu exista, astfel cã societatea comunistã, prinsã în pasul forte al colectivizãrii şi naţionalizãrii, funcţiona fãrã combustibil. Aventura acestui regim nu putea funcţiona ritmic, în creştere, iar fatalitatea prãbuşirii era iminentã. Visul garantat al prosperitãţii al liderilor comunişti se oglindea dezamãgitor în ochii populaţiei, modestã din punct de vedere al educaţiei, sãracã şi lipsitã de libertatea de a alege, de a visa altceva. Pentru a menţine aceastã realitate imaginarã, parte ruptã din mitologia trecutului, societãţii comuniste îi era necesar un om nou, care sã-şi însuşeascã farã refuz, noua sa stare de sclav al unei ideologii predispusã decãderii încã de la apariţia sa în cadrul conducerii politice a statului.
Noul om comunist trebuia subjugat ideilor socialiste, resemnându-se cu starea sa de fiu vrednic al patriei comuniste. Lumea socialistã trebuia depopulatã de burghezi, principiul egalitãţii sociale fiind primordial continuitãţii acestei societãţi. Individualismul era necesar sã fie înlocuit în cadrul sociologiei comuniste, anularea acestei condiţii fiind obligatorie pentru desãvârşirea mentalitãţii colective, care trebuia sã aducã succes noii societãţi, omul vechi fiind doar o epavã a capitalismului.
Ideea de proprietate privatã era practic anulatã, deoarece acum ea aparţinea tuturor, pe principiul egalitarismului social. Însã , acest paradox al â€ţunui individ fãrã individualismâ€, devenea injecţie anestezicã cu efect dureros asupra omului. În direcţia comunistã, cuvântul care definea omul nou era â€ţmuncaâ€, astfel munca era, cum accentueazã Boia, â€ţcuvântul magic al mitologiei comuniste†. Comunistul va deveni omul care va preţui munca, facând parte din din natura sa, iar personalitatea sa se va învârti în jurul plãcerii de a munci, odihna sa va fi munca în folosul tuturor, solidaritatea umanã fiind îmbinatã cu trãirea veselã de a â€ţsãrbãtori prin muncãâ€. Marea preocupare a viziunii comuniste nu s-a realizat în cadrul dezvoltãrii tehnologiei, mai mult s-a ocupat de schimbarea mentalului uman, reuşind sã-l aducã pe om într-o stare de dependenţã psihologicã faţã de noul regim. Cu toate ca Boia accentueaza dependenţa fata de regim, au existat persoane care s-au opus ideologiei, comunismul neputând acapara în totalitate intelectualitatea unui popor.
Mitologia comunistã era pro-ştiinţã, însã munca intelectualã era redusã la propaganda ideologica, astfel cã munca brutã era vârful societãţii. Comunismul, ca ştiinţã proletarã, s-a legat de forţa muncitorului, de coordonatele muncii sale, specificã secolului XIX. Aşa cum afirmã â€ţmuncitorul autodidact†Polzunov, sau la fel, contemporanul sãu Lomonosov, întâietate avea â€ţ semnificaţia pedagogicã a muncii, chiar înaintea virtuţiilor sale productive şi ştiinţificeâ€
Rezistenţa anticomunistã trebuia fie exterminatã, aceasta fiind soluţia preferatã în majoritatea cazurilor, fie ca aceşti opozanţi ai regimului sã fie transformaţi, reeducaţi în centre, schimbându-i în adevãraţi proletari. Maleabilitatea creierului uman a permis spãlarea acestuia, în condiţii de duratã şi de trudã minuţioasã, prin douã forme fundamentale: critica şi autocritica. Ruinarea psihicului uman avea ca urmare prãbuşirea valorilor şi supus unui proces care avea ca finalitate formarea unui om nou, proletar, supus condiţiei sale. Anihilarea personalitãţii era varful acestor centre de reeducare, care, prin variantele sale dure, ducea la cãderea principiilor omului vechi şi iniţierea sa într-o lume sclavagistã, investitã cu calitãţi distrugãtoare. va urma..
