Motto: â€ţIubita mea, sã ne-aruncãm în mare, Împleticiţi în sare şi guvizi,
Sã fie marea templul nunţii noastre,
Pe urmã, uşa ţãrmului s-o-nchiziâ€. (Adrian Pãunescu)
În noaptea asta, cu flori şi valuri treze,
m-am plimbat pe plaje calabreze
cu paşi uşori, sub clar de lunã,
ţinând-o pe Mihaela de mânã.
Ne opream din când în când,
la câte o mie de ani luminã,
şi ne îmbrãţişam cu braţe de boltã seninã.
Stãteam îmbrãţişaţi şi îmbujoraţi aşa,
câte o veşnicie şi ceva,
aşteptând depãrtãrile mãrii sã ne cheme.
Era târziu… şi totuşi atât de devreme.
Apoi ne continuam promenada
cu gândul la îndrãgostiţii din Elada,
sub acelaşi (ori poate un alt) clar de lunã,
ţinându-ne strâns de suflet şi de mânã.
Valurile îşi etalau, cuminţi, acuarela.
Îţi mai aduci aminte, Mihaela?
Când priveam, uneori, înapoi, cu ochi umezi şi culţi,
ne vedeam urmele paşilor noştri desculţi,
ca nişte rãspunsuri date Sfinxului de cãtre Oedip,
imprimate uşor, foarte uşor, pe nisip:
ale tale â€" sub formã de inimã plinã de dor,
ale mele - sub formã de general roman cuceritor.
Şi ascultam venind dinspre pescadoare taciturne
zvonuri de serenade nocturne,
fredonate de pescarii valurilor ioniene.
(Sau poate de misterioase, mitologice sirene.)
Nelãsându-ne destinele nicio clipã despãrţite,
pânã la piele şi pânã la lacrimi lipite,
când ne opream sã ne îmbrãţişãm, departe de lume,
fãrã sã ne gândim la ceva anume,
cu anii şi cu picioarele pânã la glezne în mare.
Luna ne privea de sus, zâmbitoare…
Şi totuşi, poeţii din noi erau mai puternici,
pentru cã versurile pline de rãni şi de metafore
ne fãceau mai pioşi, mai cucernici,
ca într-o poezie pe care i-am dedicat-o cândva
Cuvioasei Parascheva de la Iaşi.
Îţi mai aduci aminte, Mihaela din acelaşi oraş?
Ecoul poeziei rãzbate încã istoria, în acelaşi grai.
N-ai uitat, oare, Eva din Rai?
Atunci, pe plajã, dincolo de trãdãri, de durere,
cuprinşi de fericire, de vise frumoase, de tãcere,
copilul din mine şi copilul din tine
îşi luau zborul ţinându-se de mânã, de poveşti,
(între timp ne crescuserã aripi îngereşti),
necunoscând dragostea trupeascã,
neştiind sã provoace lacrimi, sã rãneascã,
neînţelegând ura, rãutatea sau mândria.
Şi ce aproape de noi era România!
Când mã sãrutai voluptuos pe gurã cu buzele-ţi
flãmânde, de carne şi de sânge,
mi se scurgea din suspine toatã seva,
iar eu te muşcam rãzbunãtor de gât, de ani, de vis,
cu cântec de-azur şi de balsam.
Îţi mai aduci aminte, Mihaela-Eva?
Eram eu, Florin-Adam.
Da, ne sãrutam ca într-un joc de flãcãri vii,
atât de candid, de nevinovat:
încã eram copii - o fatã şi-un bãiat.
Mai ştii, prietena mea dragã? Mai ştii?
Ne erau mult prea proaspete apa şi lutul:
încã nu ştiam ce-i sãrutul.
Şi iarãşi plaja ne devenea stãpânã,
şi iarãşi mergeam încet, încet, înainte,
ţinându-ne, tandru, de suflet şi de mânã,
dezveliţi de dureri, îmbrãcaţi în cuvinte,
cu ochii aţintiţi printre umede şoapte
cãtre Cerul care ne lepãdase o vreme.
Era târziu, foarte târziu, în noapte...
Şi totuşi, şi totuşi, atât de devreme!
Eu îţi recitam la ureche din Paradisul dantesc:
â€ţL’amor che muove il sole e l’altre stelle!â€- ce vorbe vii!
Tu mã ajutai, cu rãbdare, sã mã regãsesc
precum Beatrice pe autorul Divinei Comedii.
Şi îmi arãtai cu degete etrusce, delicate,
o stea din Capricorn â€" zodia iubirilor mele trãdate,
apoi poetul din mine şi poetesa din tine,
înveliţi în corali, în brocart şi-n rubine,
ne închipuiam sub aceeaşi (ori poate altã) lunã plinã
cã suntem: eu rege, tu reginã
ai unei Împãrãţii pe care, coautori, am conceput-o,
cu capitala în La Castella (Isola di Capo Rizzuto),
şi ne fãceam planuri, în vorbe cuminţi,
cã ar fi cazul sã concepem şi-un prinţ.
Şi totuşi, copiii din noi erau mai tari,
mai puternici chiar şi decât poeţii,
pentru cã descoperiserã, fãrã sã ştie,
Sensul vieţii!
Da, copiii din noi erau mai puternici,
Fiindcã Santa Maria şi îngerii noştri
ne fãceau mai evlavioşi, mai cucernici,
ca într-o poezie pe care i-am dedicat-o cândva,
acum o veşnicie şi ceva,
Cuvioasei Parascheva.
Şi-atunci, Doamne,
cât de cuminţi şi de neprihãniţi deveneam!
Îţi mai aduci aminte, Mihaela-Eva?
Îţi mai aduci aminte, Florin-Adam?
...........................................
Uite! Încet, încet, se face dimineaţã
şi la orizont se întrezãresc siluete de vele.
Grazie, signorina Mihaela, cã ai acceptat
sã ne plimbãm împreunã prin visele mele.
Încet, încet, încerc sã mã trezesc,
mi-am deschis un ochi, pe celãlalt îl ţin încã închis.
Şi totuşi, n-o fi fost cumva
mai mult decât un simplu vis?
Recunosc, de atâta visare
tâmplele şi aripile încã mã dor.
Dacã or fi fost amintirile unei nopţi reale
din viitor?
|
