Dor trãdãrile, dor
iar cerul s-a obişnuit cu sfâşierea;
în acest anotimp al însingurãrii
sã încercãm sã ne-mprietenim cu florile.
Cresc prea mulţi mãrãcini
pe cãrarea care duce înspre însumi,
timpul, galant seducãtor,
ucide generaţii de speranţe,
lumea e tot mai micã
dar distanţele dintre oameni tot mai mari
(uneori suferinţa colectivã comprimã aceste distanţe,
însã doar pe termen scurt),
pãdurile plâng cu suspine de femei violate,
oceanele scuipã cu cinism resemnãri
pe ţãrmuri îndurerate,
iar eu nu pot sã fac nimic,
poate doar sã ridic din noroi craniul lui Hamlet
cu degete de bufon şi sã invoc Bucuria de-a trãi:
Strânge-mã, Viaţã, la piept
pânã îmi iese destinul pe gurã
şi sãrutã-mi fruntea
cu verdele crud al primãverii!
La ceasul când pe obrazul ţãrii alunecã,
una
dupã
alta,
lacrimi mistuite în vãpaia indolenţei,
eu nu pot decât sã-mi accelerez pulsul
pânã se transformã în bãtãi de aripi
şi uneori mai departe, pânã când bãtãile de aripi
se îngemãneazã
taciturn şi nocturn,
undeva într-un nor,
cu zborul îngerului meu pãzitor.
Cum stau aşa, culcat pe spate,
în sicriul ce mã poartã spre mine însumi,
iatã, pot sã numãr mai bine
stelele şi pãcatele,
zâmbetele şi visele ucise,
laurii şi bãtãliile pierdute.
Undeva, departe şi târziu,
dincolo de orizontul însângerat
al acestui tãrâm pârjolit, pustiit,
se odihnesc morţii la lumina
lumânãrilor de cearã
dintr-o poezie încã nescrisã.
Îi simt,
îi invoc,
le vorbesc.
Ceva mai aproape,
rug lângã rug
şi rugã lângã rugã,
un alt fel de incendiu
strãbate istoria pânã la cer şi-napoi,
iar sufletul meu, trist şi vulnerabil,
încã mai cautã, fãrã costum de protecţie,
prin fum şi cenuşã,
metafore şi sensul vieţii.
Doamne, ce trişti sunt astãzi poeţii!
Da, ştiu, morţii cu morţii
şi vii cu vii,
dar haideţi, totuşi, vã rog,
sã-ncercãm sã ne-mprietenim cu florile
mãcar noi, copiii!
|
