La 18 martie 2017 ilustrul nostru intelectual a împlinit frumoasa vârsã de 60 de ani.
N-am înţeles de ce, de-a lungul anilor, Domnia sa a devenit în arealul dezbaterii publice româneşti o personalitate controversatã, chiar excesiv de controversatã. Probabil pentru cã a avut întotdeauna curajul de a spune, rãspicat, oriunde şi oricui, adevãrul! A fost acuzat, printre altele, de antiromânism, de ultrafiloeuropenism, de urã visceralã faţã de Eminescu, de complicitate cu alte personaje controversate ale vieţii social-politice şi culturale din România, mai ales în perioada în care s-a aflat la conducerea I.C.R.
Dar haideţi sã ne amintim împreunã de unele nedreptãţi care i s-au fãcut, poate mai reparãm câte ceva.
Cunoscut pentru gândirea sa profundã încã din 1992, când a debutat ca eseist, Horia-Roman Patapievici s-a lansat decisiv pe scena culturii române prin ideile exprimate în conţinutul unei conferinţe intitulate Anatomia unei catastrofe, al cãrei text a fost publicat în revista “22†din 12-18 şi 19-25 octombrie 1994.
Conferinţa porneşte de la observaţia cã “modul în care societatea româneascã a ieşit din cei 50 de ani de dictaturã comunistã poate fi descris în termeni de catastrofãâ€. De fapt, în termeni de dublã catastrofã: pe de o parte economic-instituţionalã, pe de altã parte umanã, “mitocãniaâ€, “ţaţaâ€, “ţoapa†şi “lipsa de maniere sociale†fiind ubicue.
În capitolul intitulat “Libertatea istoriei şi istoria libertãţii â€" Radiografia Anatomiei unei catastrofe†din cartea A treia forţã: România profundã (apãrutã la Editura Logos în 2008), scrisã în coautorat de cãtre naţionaliştii Ovidiu Hurduzeu (doctor în French and Humanities la Stanford) şi Mircea Platon (doctor în istorie la Ohio State University at Columbus), acesta din urmã analizeazã textul conferinţei amintite, identificând în gândirea ilustrului conferenţiar douã explicaţii ale acestei “catastrofeâ€: pe prima Dl Patapievici o numeşte “teza neşanşei istorice†şi nu voi insista asupra ei, întrucât însuşi autorul conferinţei o respinge, deoarece ea ar duce la autovictimizare, la teoria conspiraţiei şi la eliminarea propriei rãspunderi.
Mult mai relevant i se pare Dlui Patapievici cel de-al doilea tip de explicaţie â€" aratã Mircea Paton, şi anume cel care se bazeazã pe eşuarea modernitãţii româneşti din pricina “rezistenţei la modernizare a celor 80 de procente ruraleâ€. Conform acestei viziuni, revoluţia instituţionalã paşoptistã a eşuat din cauza rezistenţei ţãranilor şi intelectualilor care fãceau elogiul “spiritului naţional, invariabil conceput ca ţãrãnesc, ortodox, colectivist şi devãlmaşâ€. Urmeazã, în cursul ideilor, descrierea unui context istoric promiscuu: “Odatã cu ieşirea la vot a ‘României profunde’, viaţa socialã româneascã a cunoscut o bruscã degradare politicãâ€. Sistemul electoral al României Mari, bazat pe votul universal, opus celui al României Mici, bazat pe vot cenzitar şi compromis de masele largi, a adus în viaţa politicã româneascã “populismul, autoritarismul şi ideea nefericitã cã existenţa unui lider carismatic este indispensabilã desfãşurãrii unei vieţi politice eficace (…), cã eficacitatea şi moralitatea politicã sunt strâns legate de desfiinţarea parlamentarismului şi, revenind la relaţiile voievodale, de adoptarea dictaturii personale a unui personaj înţelept şi iubitor de neamul din care a ieşitâ€. Analiza Dlui Mircea Platon continuã: Dominatã de “reprezentãri politice arhaice, puternic mitologizateâ€, masa electoralã româneascã de ţãrani “neolitici†a tras cãtre “revenirea vieţii publice la forme de viaţã colectivist-comunitareâ€. Aşa se explicã şi succesul legionarilor şi al violenţei politice, prin presiunea elitelor politico-intelectuale şi a maselor electorale care preferau violenţa “exercitatã direct în numele colectivitãţii†ca pe o binevenitã scurtcircuitare a procesului democratic. Aceastã stare de spirit arhaicã, respingând “Statul individualist şi democratic al paşoptiştilorâ€, şi-a gãsit împlinirea, distorsionatã, e drept, în instaurarea dictaturii comuniste.
Da, pânã aici e clar, nu-i aşa? Însã de acum încolo ultranaţionalismul Dlui Mircea Platon devide din ce în ce mai evident. Autorul radiografiei anatomiei ne atrage atenţia cu o furie stãpânitã: “Din start trebuie sã observãm cã Patapievici nu pare deloc intersat de reconstituirea, dupã puteri, a adevãrului istoric, ci de valenţele terapeutice ale soluţiilor prezentate. Astfel, el nu înclinã cãtre teza cea mai probabilã, ci cãtre teza care ne ‘responsabilizeazã’. Vãzutã astfel, sub unghiul capacitãţii mobilizatoare â€" în bine sau în rãu -, conferinţa devine nu un exerciţiu de recuperare a memoriei, de anamnezã, ci unul de propagandã. Mai mult, retorica ‘responsabilizãrii’ e, de fapt, una a ‘culpabilizãrii’, dacã luãm în calcul conotaţia subtil derogatoare, frecvenţa şi accentul pus în textul original al conferinţei, din care eu am citat doar fragmente, pe termeni precum ‘arhaic’, ‘neolitic’, ‘carismatic’, ‘mitic’, toate asociate ‘violenţei’ sãvârşite în numele colectivitãţii, violenţei tribale aşadarâ€. Nu-i cam mult, Domnule Mircea Platon? Se pare cã nu, doar se simte naţionalismul exacerbat al Domniei voastre.
Dar Domnul Mircea Platon continuã judecata mergând pânã la a-l acuza pe marele nostru intelectual de eludarea adevãrului: “Ceea ce nu remarcã Patapievici este cã orice absenţã inexplicabilã dã naştere dorinţei de a o elucida. Firea umanã are oroare de vid. Aşadar, teoria conspiraţiei la români nu e doar trãsãturã ţinând de mentalitatea noastrã neoliticã â€" americanii şi ruşii, de exemplu, sunt cel puţin la fel de fertili în teorii ale conspiraţiei -, ci şi de faptul cã ‘elitele’, locale sau globale, ne mint. Şi atunci, tocmai pentru cã nu suntem nişte momâi perfect adaptate sistemului şi gata sã înghiţim orice gãluşcã sau tãcere nesimţitã ni se serveşte, cãutãm un rãspuns întrebãrilor fãrã rãspuns. Cred cã cel mai bun antidot împotriva autocompãtimirii şi teoriilor conspiraţiei nu e un discurs despre indecenţa autocompãtimirii şi caracterul nedemocratic al teoriilor conspiraţiei, ci adevãrul. Dacã îl ştii, îl spui. Dacã nu, îl cauţi în tãcere pânã îl gãseşti. Dar Patapievici, la vârsta acestui text, nu pãrea interesat de adevãr, ci de culpabilizarea noastrã terapeuticã (…). Şi mai pãrea interesat de ceva: de înãlbirea elitei. În niciunul din scenariile prezentate de el elitele nu sunt vinovate de nimicâ€.
Îmi pare teribil de rãu cã doi oameni de o vastã culturã precum Mircea Platon şi Ovidiu Hurduzeu nu au acces la chintesenţa gândirii eminentului H.-R. Patapievici. Pentru cã cei doi scriitori, prin glasul primului, învedereazã în continuare cititorului avizat nu mai puţin de zece “probe†prin care “demonteazã†aşa-zisul dezinteres al Dlui Patapievici pentru adevãr, şi aşa-numitul interes al Domniei sale pentru culpabilizarea noastrã terapeuticã. Voi reda aici câteva dintre aceste probe în acuzare:
