Cu un poem greu prins la brâu,
ca şi cu o piatrã de râu,
într-o searã târzie, liniştitã,
precum umbra unui vultur în zbor
întinsã pe o jumãtate de planetã,
sar înainte,
mã arunc printre cuvinte...
Afarã ninge cu ninsoare de cerb...
Îmi vine sã mã scutur
de acest februarie respingãtor
însã cuvintele hibernale mã apasã
cu o presiune nemaiîntâlnitã,
cel puţin de mine nemaicunoscutã;
mai ales substantivele îngheţate
sub formã de ţurţuri
mã împung în amintiri, în nostalgii,
îmi provoacã vertij în poezii,
mã strâng de mâini, de metafore, de mijloc,
nu-mi dau pace deloc.
Şi afarã ninge,
ninge cu ninsoare de februarie
şi cu adverbe de timp în avarie...
Nu ştiu ce sã mã mai fac,
am încercat cu simple pastile, cu pasteluri,
am încercat şi cu antibiotice,
şi cu antidepresive, şi cu minulesciene,
dar mi-am revenit puţin
abia atunci când am avut ideea
(amintindu-mi de Avraam,
cu â€ţA†şi cu doi de â€ţa†-
cel care l-a descoperit
pe Dumnezeul cel adevãrat
dintre atâţia zei)
de a-l scrie pe Eminescu
cu â€ţE†şi cu doi de â€ţe†-
Emineescu (cel care a descoperit
Limba românã cea adevãratã
dintre atâtea cuvinte).
Afarã ninge cu fulgi albi, imaculaţi,
adevãraţi,
cu subiecte, cu predicate,
cu oameni iertaţi de pãcate,
iar eu m-am vindecat
pe drumul de întoarcere
de la Sfânta Tainã a Spovedaniei,
primind canon sã-l scriu
de-acum înainte
pe Eminescu cu â€ţE†şi cu doi de â€ţe†â€"
Emineescu,
şi sã alcãtuiesc în continuare poezii
care la prima vedere par a fi desuete,
perimate, afectate de uzurã,
precum Sfânta Scripturã.
