Din cele mai vechi timpuri omul a vãzut în sport principalul mijloc de fortificare a corpului, de întãrire a vitalitãţii şi sãnãtãţii lui. Totodatã, sportul a însemnat dintotdeauna o modalitate eficace de recreere şi de cizelare a virtuţilor spirituale. Este arhicunoscut vechiul adagiu al poetului Juvenal : Mens sana in corpore sano. Bunãtatea inimii şi frumuseţea trupului sunt reflexe ale bunãtãţii şi frumuseţii divine şi mijloace prin care ne putem înãlţa spre patria eternã a sufletului, spunea Platon. Idealul grecilor era â€ţKalokagathiaâ€, omul frumos şi bun atât moral, cât şi corporal. Sportul însemna pentru ei o simbiozã fericitã şi de nedespãrţit între frumuseţea şi forţa corporale, pe de o parte şi frumuseţea şi nobleţea spiritului, pe de altã parte.
În timpul asediului Troiei, dupã moartea lui Patrocle, prietenul lui Achile, aheii au înjunghiat şi au ars pe rug doisprezece tineri troieni, a urmat prânzul morţilor, apoi au început jocurile de luptã în cinstea lui Patrocle : alergãri de care, lupte cu lãnci, cu arcul, trânta, cestul cu mãnuşi de piele, întreceri la fugã şi sãrituri. Achile a scos din cort bogãţiile prietenului sãu şi pe ale sale, ca sã rãsplãteascã pe jucãtori. (Iatã cât de veche e sponsorizarea în sport).
Mai mult decât atât, la unele populaţii primitive sportul avea chiar un caracter sacru, religios. De pildã, la indigenii din tribul Taragumara ( care locuiau pe teritoriul Mexicului de azi) şi la azteci sportul era considerat o invenţie a zeilor, pe care îi â€ţvedeau†jucându-se pe cer cu o minge, închipuiţi fiind de desenele curioase ale stelelor. Totodatã, potrivit legendelor care circulã în zona Oceaniei, la desfãşurarea jocurilor cu mingea spiritele strãmoşilor ar fi participat şi ele, încurajând şi ajutând pe urmaşii lor.
Numeroase izvoare arheologice atestã cã sportul a fost practicat pe scarã largã încã din antichitate şi de cãtre perşi (care aveau un sistem de educaţie fizicã foarte bine pus la punct), de cãtre egipteni, chinezi, japonezi, babilonieni, armeni, indonezieni etc. De asemenea, romanii aveau integrate în sistemul lor de educaţie fizicã (puternic influenţat de elini) sporturi precum alergarea, marşul, cãlãria, sãriturile, tragerea cu arcul, înotul, aruncarea suliţei, scrima.
Desigur, sportul însemna pentru toate aceste civilizaţii în principal un mod de pregãtire fizicã pentru rãzboi şi vânãtoare, însã era întrezãritã totodatã şi latura lui spiritualã, de destindere şi ascuţire a voinţei, a spiritului de competiţie.
Chiar şi strãmoşii noştri, dacii, se conformau principiului lui Zamolxe, dupã care numai cine are un suflet sãnãtos poate pãstra şi sãnãtatea corpului.
Odatã cu apariţia creştinismului, noua religie a adus o viziune novatoare asupra a ceea ce înseamnã educaţie fizicã, sport. Creştinii din Biserica primarã erau favorabili educaţiei fizice şi sportului, dar în anumite condiţii. Condiţie a bunei stãri, sportul fortifica şi calitãţile sufleteşti, dezvoltând voinţa şi gustul pentru întrecere. Trebuia totuşi sã caute sã nu creascã prea mult spiritul rivalitãţii. Ca o destindere necesarã în momentele de rãgaz, sportul, luptele, cursele sau jocul cu mingea nu trebuia sã înlocuiascã sau sã elimine alte activitãţi la fel de recomandabile : grãdinãritul, mersul pe jos, pescuitul- îndeletnicirea primilor Apostoli.
Religia creştinã admite jocurile sportive, relaxante, dar numai în limitele moralitãţii, sub comanda spiritului, în scopul sãnãtãţii şi al vitalitãţii. Admite jocurile decente şi exerciţiile simple, sporturile umane, educative şi instructive, singurele care aduc oarecare aport culturii umane.
Creştinismul recomandã însã, înainte de toate, munca (fizicã şi intelectualã), pe care o considerã sportul clasic : â€ţIeşi-va omul la lucrul sãu şi la lucrarea sa pânã seara !†strigã Proorocul David (Psalmii 103, 24), amintindu-ne de canonul primit de Adam şi urmaşii sãi de la Dumnezeu : â€ţÎn sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta…†(Facerea 3,19). Însã Dumnezeu, în marea Sa milostivire, a ales pentru neamul omenesc o pedeapsã blândã, ce reprezintã de fapt principalul mijloc de întreţinere a sãnãtãţii. Într-adevãr, munca fizicã, echilibratã în raport cu forţele organismului şi depusã în condiţii de igienã corespunzãtoare, dezvoltã şi întreţine circulaţia sângelui, respiraţia, asigurã buna funcţionare a aparatului digestiv, antreneazã şi cãleşte muşchii, îmbunãtãţeşte activitatea sistemului nervos central; într-un cuvânt, fortificã organismul.
În acest fel, prin muncã inima, plãmânii şi celelalte organe interne devin mai rezistente la îmbolnãviri, munca constituind astfel garanţia unei vieţi sãnãtoase şi îndelungate.
Munca, fizicã ori intelectualã, contribuie totodatã la respectarea unui regim de viaţã pozitiv, imprimând un anume ritm în activitatea corpului : ne obligã sã ne trezim şi sã ne culcãm la o anumitã orã, sã luãm masa la ore fixe, sã respectãm o ordine. Munca ne învaţã aşadar sã fim disciplinaţi, ordonaţi, punctuali, serioşi.
O activitate cerebralã intensã şi neîntreruptã, continuatã de-a lungul întregii vieţi, nu epuizeazã sistemul nervos ci, dimpotrivã, îi pãstreazã prospeţimea, puterea creatoare, vitalitatea. Printr-o asemenea activitate intelectualã este mult încetinit procesul de moarte a celulelor creierului (singurele celule ale corpului uman care nu se regenereazã). Munca este deci izvor de emoţii pozitive, stimulent al vieţii, garanţie a unei vieţi sãnãtoase şi îndelungate.
Munca nu este însã folositoare numai organismului, ci şi spiritului. Ea este mijlocul de stãpânire a naturii, pe care o adapteazã nevoilor umane şi este totodatã, cum spune Hegel, mijlocul unei exteriorizãri, al unei obiectivãri de sine : în natura stãpânitã prin muncã, omul se recunoaşte şi se afirmã.
Iatã de ce ne-a stabilit Bunul Pãrinte un asemenea canon, care pentru cei ce nu îi înţeleg sensul spiritual şi nu îl practicã cu dragoste, constituie un chin. Pentru ceilalţi însã, munca este cel mai binecuvântat sport.
Religia admite şi recomandã excursiile, care â€" ca şi pelerinajele â€" au efect educativ, instructiv şi recreativ. Excursiile ne oferã prilejul sã ieşim în sânul naturii mame şi sã contemplãm capodoperele Creatorului (contemplarea zidirii divine e consideratã în studiile teologice ca o formã rudimentarã de rugãciune). Cu ocazia drumeţiilor învãţãm istoria, geografia, botanica şi zoologia la faţa locului. Excursiile ne dau posibilitatea sã comparãm invenţiile şi produsele civilizaţiei tehnice, cu lucrãrile şi creaţiile spiritului popular, cultivã prietenia, învioreazã puterile trupeşti şi sufleteşti, lãrgesc orizontul vederilor, mãresc bagajul cunoştinţelor şi sporesc calitativ şi cantitativ bucuriile curate şi plãcerile nevinovate (Ilarion V. Felea). Kant spunea : â€ţDouã lucruri sunt vrednice de admirat : cerul înstelat deasupra mea şi legea moralã din mineâ€.
Religia recomandã şi gimnastica, atletismul şi în general sportul, cu condiţia însã ca deprinderile sufleteşti sã primeze celor trupeşti, deoarece în creştinism are întâietate întrecerea moralã în virtuţi şi fapte bune, în credinţã şi iubire. La fel cum David l-a biruit pe Goliat prin înţelepciune, nu prin putere fizicã, creştinul trebuie sã iasã victorios din orice întrecere sportivã, indiferent dacã arbitrii l-au declarat învingãtor sau învins.
În concluzie, un bun creştin trebuie sã vadã întotdeauna în sport un mijloc de ameliorare şi înãlţare a omului, o afirmare eticã şi esteticã a vieţii, o şcoalã moralã de igienã şi eugenie, o victorie a spiritului asupra materiei, un semn şi un triumf al culturii adevãrate (I.V.Felea).
