Dor trãdãrile, dor
iar cerul s-a obişnuit cu sfâşierea;
în acest anotimp al însingurãrii
sã încercãm sã ne-mprietenim cu florile.
Cresc prea mulţi mãrãcini pe cãrarea care duce înspre însumi,
timpul, galant seducãtor, ucide generaţii de speranţe,
lumea e tot mai micã
dar distanţele dintre oameni tot mai mari
(uneori suferinţa colectivã comprimã aceste distanţe,
însã doar pe termen scurt),
pãdurile plâng cu suspine de femei violate,
oceanele scuipã cu cinism resemnãri
pe ţãrmuri îndurerate, iar eu nu pot sã fac nimic,
poate doar sã ridic din noroi craniul lui Hamlet
cu degete de bufon şi sã invoc Bucuria de-a trãi:
Strânge-mã, Viaţã, la piept, pânã îmi iese destinul pe gurã
şi sãrutã-mi fruntea cu verdele crud al primãverii!
La ceasul când pe obrazul ţãrii alunecau,
una… dupã… alta,
lacrimi mistuite în vãpaia indolenţei,
eu nu puteam decât sã-mi accelerez pulsul
pânã se transforma în bãtãi de aripi
şi uneori mai departe, pânã când bãtãile de aripi
se îngemãnau taciturn şi nocturn,
undeva, într-un nor,
cu zborul îngerului meu pãzitor.
Acuma, cum stau aşa, culcat pe spate
în sicriul ce mã poartã spre mine însumi,
iatã, pot sã-mi numãr mai bine stelele şi pãcatele,
zâmbetele şi visele ucise, laurii şi bãtãliile pierdute.
Undeva, departe şi târziu,
dincolo de orizontul însângerat al acestui tãrâm pârjolit, pustiit,
se odihnesc morţii la lumina lumânãrilor de cearã
dintr-o poezie încã nescrisã.
Îi simt, îi invoc, le vorbesc.
Ceva mai aproape,
rug lângã rug şi rugã lângã rugã,
un alt fel de incendiu
strãbate istoria pânã la cer şi-napoi
iar sufletul meu, trist şi vulnerabil,
încã mai cautã, fãrã costum de protecţie,
prin fum şi cenuşã,
metafore şi sensul vieţii.
Doamne, ce trişti sunt astãzi poeţii!
Da, ştiu, morţii cu morţii şi vii cu vii,
dar haideţi, totuşi, vã rog,
sã-ncercãm sã ne-mprietenim cu florile
mãcar noi, copiii!
…………………………………………….
Atunci, în miez de toamnã mohorâtã, ploioasã,
printre mii şi mii de flãcãri uriaşe, ucigaşe,
se-auzeu ţipete nocturne de groazã, de durere,
pe fond de indolenţã, de-aroganţã,
spre cer, printre nori cenuşii urcând, lãcrimând,
ţarã, drapel şi suflete sfredelindu-le!
Acum, în miez de primãvarã cuminte, frumoasã,
printre milioane de flãcãri mici şi gingaşe,
pe fond - când de bãtãi de toacã, când de tãcere,
se-aude un cântec nocturn, duios, plin de speranţã:
â€ţHristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte cãlcând,
şi celor din morminte viaţã dãruindu-le!â€
|
