Era odatã, într-un sat, o femeie tare rea de gurã. Îşi bârfea întruna vecinii, cunoscuţii, dar mai ales avea treabã cu preotul satului: pe unde mergea, cu cine se întâlnea, spunea numai cuvinte de ocarã, neadevãrate, la adresa preotului. Dar veni o zi în care suferi un necaz mare, şi se hotãrî pe loc sã se lase de clevetit, gândindu-se cã aceastã patimã îi atrãsese nenorocirea. Mai mult, se şi duse la preot sã-şi cearã iertare. Preotul, care nu era strãin de patima femeii, o primi cu drag şi îi spuse cã o iartã, dar cu o condiţie: sã meargã acasã, sã revinã cu o pernã mare, plinã cu pene, sã urce în turnul clopotniţei, sã taie perna şi sã împrãştie penele în bãtaia vântului. Femeia, bucuroasã cã preotul îi cere un efort atât de mic, se duse şi fãcu întocmai. Trecãtorii vedeau, nedumeriţi, cum mii de pene se împrãşteau din turnul bisericii peste tot în jur. Femeia noastrã se duse din nou la preot şi îi spuse, veselã, cã a fãcut ceea ce sfinţia sa îi ceruse. Dar preotul adãugã: -Femeie, acuma mergi de culege toate penele şi pune-le înapoi, în pernã, apoi coase perna la loc. Biata femeie rãmase stupefiatã şi îi rãspunse preotului cã aşa ceva e imposibil. Atunci preotul replicã: -Vezi, aşa stau lucrurile şi cu bârfa: cuvintele de ocarã, odatã împrãştiate, nu mai pot fi niciodatã adunate la loc şi încuiate într-un sertar.
