Iatã, stau aplecat peste aceastã ultimã coalã
a caietului în care îmi scriu poeziile.
E o coalã albã, imaculatã. Singura.
Foaia imaculatã odrãsleşte cuvinte nedesluşite,
din care tu îmi rãsari, zveltã şi nobilã,
precum o aristocratã bizantinã
cu umerii goi şi cu fruntea seninã,
castã ca Athena, orgolioasã ca şi Casiopeea.
Mã iei la braţ şi urcãm împreunã sub clar de lunã
într-o nacelã cât o jumãtate de nucã,
purtatã în zbor de o pasãre colibri,
amândoi înveşmântaţi în raze de lumini argintii ca în
haine de bal,
tu purtând la gât o salbã din bãtãile inimii mele,
eu purtând pe cap o coroanã de luceferi încã nenãscuţi,
tu fredonând rapsodii în cinstea primãverii,
eu declamând tãceri impermeabile, de Shakespeare.
Urcãm, urcãm şi Pãmântul e tot mai mic.
Simt cum în mine se naşte şi creşte un imperiu de cruci,
tu ai rãmas în urmã, sã culegi trandafiri
şi sentimente însângerate,
eu te aştept foşnind ca un sinistrat al florilor cerului.
Şi iarãşi urcãm, urcãm, fãrã popas, şi cerul e tot mai
aproape,
se destramã, iatã, rozele şi zborul,
tu mã strigi dintre urme de cuvinte:
Omnia vincit amor! Omnia vincit amor!
Eu nu-ţi rãspund şi ecoul tãcerii produce albastru.
Închinãm un pahar de senin, închinãm şi urcãm,
iatã, tocmai am trecut de cer, am lãsat în urmã
şi cuvântul cer,
îmi zâmbeşti şi surâsul tãu dezintegreazã emoţiile
în mii de nestemate, cu frivolitate
privesc în urmã: nu se mai vãd nici cerul,
nici umbra cerului,
nici cuvintele, nici necuvintele,
dar tu încã ştiu cine eşti, te mai recunosc
dupã forma inimii
şi dupã cicatricea de pe destin;
şi suspin.
|
